Adrian Paunescu: Şi află, doctore, c-aici mă doare,/ Acolo unde geme-un colţ de ţară

Vineri de dimineata, la un sfarsit de saptamana care nu se deosebea cu nimic de celelalte, a venit vestea crunta a trecerii la nefiinta a celui mai mare poet contemporan in viata, Adrian Păunescu. Ora 7.15. "Inima maestrulului a încetat să bată şi nu a mai dorit să pornească", asa suna anuntul doctorului Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de chirurgie cardiovasculară a Spitalului Floreasca. Un anunt care ne certifica ceea ce nu doream sa aflam.

Am citit cu emotie poezia scrisa pe patul de spital, pentru un post de radio unde Adrian Paunescu avea o emisiune, si mi-am dorit sa nu fie ultima poezie. Mi-am dorit ca Dumnezeu sa ii dea poetului alti ani de viata, asa cum isi dorea, iar Tarii sa ii "dea minima dreptate". Poetul nascut la Copăceni, județul Bălți, Basarabia, nu a primit cei cativa ani de viata si, ma tem, nici Romania nu va capata minima dreptate.

Paunescu a fost, cum scria in 1983, un pacient la final de veac, un om care purta "rana veacului in carne", care are "in splina taraneasca jale", un "bolnav de soarta Europei", dar mai ales a tarii sale pe care a cantat-o, pentru care a suferit si pentru care a declarat ca, daca nu ar fi fost roman, ar fi fugit in Romania.

Paunescu a luptat pentru a-si pastra dreptul de a intreba, de a reinventa limba romana, de a cauta valori si de a le oferi neamului sau pentru a se bucura de spiritualitatea neationala.

Poetul Adrian Paunescu a avut curajul, in 1984, sa scrie: "Se minte cum nu s-a minţit niciodată/ E multă minciună la noi pe pământ,/ Sunt false recursuri şi nu-i judecată,/ Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt". Erau versuri scrise inainte de mazilirea sa din anul 1985. Si nu au fost singurele.

Putini au fost cei care i-au recunoscut lui Adrian Paunescu meritul de a fi scris versuri pe care nu a avut nimeni curajul de a le pune pe hartie. Asta l-a durut enorm, asteptand mai multa recunostinta de la contemporanii sai care de cele mai multe ori incep sa isi aprecieze semenii abia dupa ce trec in nefiinta. Paunescu nu s-a impacat cu zicala ca "un roman bun este un roman mort" si ne-a atras atentia, chiar si in "Ruga pentru parinti" ca: "Enigmatici şi cuminţi,/ Terminându-şi rostul lor,/ Lângă noi se sting şi mor,/ Dragii noştri, dragi părinţi".

Ani de zile s-au scris nenumarate mizerii despre Paunescu. Cele mai multe au fost asternute pe hartie de sfertodocti care nu au lasat nimic in urma lor, care nu vor ramene cu nimic in istoria Romaniei dupa ce vor muri. Toate aceste nimicnicii l-au deranjat teribil, l-au indurerat, i-au slabit inima care astazi a incetat sa bata. Chia si asa el a continuat sa scrie, sa ne bucure pana in ultima clipa cu talentul sau si cu sensibilitatea care uneori ne facea sa lacrimam.

Paunescu si-a cunoscut foarte bine locul pe care il are in posteritate, dar ar fi vrut sa fie o minima dreptate, ca sa il citam, si aici pe pamant.

Poetul Adrian Paunescu ramane, iar omul merge sa isi primeasca binemeritata odihna.

Dumnezeu sa il odihneasca!

Petre Craciun