Au existat popoare in antichitate care au practicat sacrificiile umane cu prilejul morţii marelui conducator. A marelui faraon, rege sau aristocrat. Acest obicei funerer, deosebit de crud, a fost utilizat in practicile care ţineau de cultul morţilor din Egipt, unii faraoni fiind inmormântaţi alături de cei de care ar fi putut avea nevoie după moarte: ţiitoare, servitori, soldaţi. Obiceiul il intâlnim şi la civilizaţia aztecă din Mexic, unde s-au descoperit piramide care atestă practicarea sacrificiilor umane funerare.
In fine, nici geto-dacii nu au făcut excepţie de la aceste practici. Iordanes, in lucrarea sa Getica, ne vorbeşte despre obiceiul de a trimite o data la patru ani un mesager zeului Zalmoxis. Avem relatări chiar şi mai interesante, care vorbesc despre sacrificiile umane cu prilejul morţii căpeteniei. Ele se refera la sacrificiile practicate în context funerar si cuprind, în special, obiceiul de a înjunghia sotia pe mormântul barbatului (Stefan din Bizant. Lexicon, p.337; Eustathius, 304; Pomponius Mela, H, 2. 19-21).
Arheologia ne ajută şi ea pentru a documenta faptul ca getii practicau sacrificiile umane în mult mai multe cazuri, inclusiv la moartea unor aristocrati (ex.: mormântul de la Agighiol, Brad. Orlea).
Am făcut toată acestă incursiune in istorie deoarece reminiscenţe ale unui asemenea comportament s-au menţinut până in ziua de astăzi. Desigur, in forme evoluate vremurilor moderne, sacrificiile „umane” având o altă conotaţie.
Un astfel de comportament il intâlnim la preşedintele Traian Băsescu, cel care se consideră nu numai „despotul luminat” pe care il invoca Elena Udrea, cu prilejul unui interviu, ci şi părintele Partidului Democrat Liberal. Al partidului, dar şi al sufletelor care trăiesc sub acest semn politic.
Băsescu discută cu reprezentanţii PDL ca de la faraon la sclav, bun de pus la muncă pentru a mai ridica o piramidă in Valea Regilor. PDL-iştii nu au niciun drept. Nu au dreptul la propria opinie, nu trebuie să fie intrebaţi in legătură cu nicio decizie, ci trebuie numai să se comporte ca o masă amorfă de manevră. Să voteze cum trebuie, să aplaude deciziile faraonului, chiar dacă acestea duc la anihilarea lor ca oameni politici, să râdă atunci când Zeus face glume (cum au şi făcut la gluma „inseamnă că eram in stare de ebrietate”), să suporte umilinţele şi teama de a mai ieşi in stradă, să închidă ochii atunci când ţiitoarele se cred ele însele zeiţe ş.a.m.d.
Poate că unii dintre aceşti oameni care fac parte din armata faraonului speră, in taină, că vor trece anii şi vor scapa de cel mai urât coşmar din viaţa lor. Greşit!
Ei nu realizează că cel care acum ii conduce după o asemenea manieră nu va accepta ca ei să devină oameni liberi după ce El va pleca pe celalălalt mal al politicii (când se va retrage, ca să nu fim greşit inţeleşi). Îl va durea atât de tare o asemenea perspectivă, incât va proceda precum faraonii din Egipt, regii azteci sau căpeteniile geto-dace. Va duce cu sine partidul, il va sacrifica, expunându-l alături de celelalate ofrande „funerare”, menite să ii facă trebuinţă.
Petre Craciun
RSS FEED
