Cand defecatia devine act de comunicare...

Uneori, unii dintre noi ne trezim vorbind ca prostii. Adica fara niciun rost, fara mesaj clar, fara directie, fara fundament, fara acoperire in fapte, fara masura. Pur si simplu ne trezim vorbind, ca si cum ne-am face nevoile. Adica nu mai putem si ne dam drumul in public, de fata cu oamenii seriosi, eventual in mijlocul unei sali de spectacol.

Dorinta de scadere a presiunii este dublata de voluptatea comunicarii de sine, de proiectie megalomanica a propriului eu peste realitati pe care nu le intelegi, dar pe care vrei sa le posezi printr-un act fiziologic. Astfel de oameni sunt cu atat mai mari cu cat se caca mai des, mai mult, cu un public din ce in ce mai mare. Milioane de ani, defecatia a fost un act obscen, intim, periferic, rusinos. Acum, cand chipurile am progresat, acesta devine la unii dintre neanderthalienii de astazi un act de comunicare, de reprezentare, de legitimare, de putere, de dominare.

Uitati-va la fata unuia care tocmai a “comunicat” ceva important, o suita de fraze memorabile, tinute la pastrare in intestinul gros pana cand vine momentul ca acestea sa migreze catre organul de vorbire, in cazul sau, anusul. Cata traire, cata placere in a acoperi cu tot ceea ce produce corpul sau mai bun munca altora… Minunat, inaltator, senzational!

Ce buna mai este cate o constipatie din cand in cand… Sau, ca sa ramanem in perimetrul comunicarii, cate un “No comment!”

Petre Craciun