Ce face romanul cand ajunge sef?

Frumos moment, nimic de zis… Un moment pentru care unii lupta ani de-a randul, uitand de toate celelalte dimensiuni ale vietii. De familie, de propria persoana, nu de putine ori.

Pentru ca traim intr-o tara in care valorile nu sunt la locul lor, iar “motoarele” care te propulseaza in profesie nu se alimenteaza cu munca, inteligenta si loialitate fata de institutie/firma, nu este deloc usor sa ajungi sef in Romania. Este nevoie de pile, de perseverenta, de sanatate macinata de multe ori inutil, de abandonarea propriilor principii si idealuri, de compromisuri. La toate acestea se mai adauga sansa, apartententa politica si conjunctura. Evident ca sunt si exceptii de la regula…

Ei bine, sunt persoane care indeplinesc toate aceste “conditii” si sunt numite in pozitii manageriale importante. Primesc “sceptrul puterii” de la sefii mai mari si ajung, dupa atata lupta, la pupitrul de comanda.

Ce face romanul cand ajunge intr-o astfel de pozitie? Urla constiinta in el pentru a schimba din temelii institutia la conducerea careia tocmai a ajuns? Se inconjoara de oameni competenti, poate chiar mai luminati decat el? Isi daruiesc tot timpul binelui public?

Cat de departe ar fi Romania daca cei numiti in functii de conducere ar gandi asa… In realitate, lucrurile se petrec asa cum vom vedea mai departe, pasii nefiind neaparat in ordinea prezentata de noi.

Primul lucru pe care il face un roman proaspat investit este de a se ingriji de noul sau birou. Pentru a corespunde asteptarilor, acesta trebuie sa fie urias, calduros, mobilat modern, utilat cu toate echipamentele.

Odata rezolvata problema biroului, seful trece la pasul urmator: gasirea unei secretare “strong”, blonda, cu pieptul mare, mieroasa in glas cu el si dura cu cei care ii deranjeaza, disponibila pentru deplasari “de serviciu”, chiar si la sfarsit de saptamana.

Urmeaza autorurismul de serviciu, care trebuie sa fie nou, de preferinta Audi sau BMV, cu sofer experimentat si cat mai discret. Daca se poate sa nu fie agent sub acoperire la vreunul dintre numeroasele noastre servicii, dar asta este destul de greu…

Daca toate aceste lucruri s-au rezolvat, atunci noul sef poate trece “la treaba”. Adica la intalnirea cu cei pe care ii conduce. Organizeaza o sedinta cu tot colectivul, spunandu-le tuturor ca istoria incepe cu el, ca pana acum nu s-a facut nimic bine, ca usa lui este mereu deschisa pentru subordonati (invitatie mascata la delatiune), ca totul depinde de el, ca va pedepsi aspru orice abatere de la normele stabilite de noua conducere.

Iar noua conducere trebuie sa fie dupa chipul se asemanarea sa. Drept urmare ii schimba pe adjunctii care erau dupa chipul si asemanarea fostului manageri. Pune in locul lor cei mai docili angajati, mai marunti si mai balbaiti decat el. Lasa si o pozitie libera pentru situatia in care sefii lui vor dori sa-i “livreze” vreun dinozaur sau vreo porumbita care trebuie incurajata la inceput de cariera… Deh, trebuie sa facem si fapte bune.

Dupa ce si-a consolidat poziatia “la el acasa”, noul sef incepe sa se preocupe de relatiile cu sefii sai. Si cu cei din stanga, si cu cei din drepata, ca nu se stie de care vei avea nevoie pentru urmatorul mandat…  Da telefoane, ii felicita cu prilejul zilelor de nastere, ii invita la diferite evenimente, la restaurant, ii roaga sa-si dea cu parerea in legatura cu unele dintre deciziile sale. Asa incat acestia sa se simta importanti, sa vada ca au desemnat o pesoana “comunicativa”, concilianta.

“Adaptarea” poate merge si mai departe, asa incat noul sef merge pana acolo incat isi duce copilul la aceeasi scoala cu cel al superiorului sau, isi schimba autoturismul personal, optand pentru aceeasi marca s.a.m.d.

Dupa cum se vede, bietul om are un program destul de incarcat. La toate acestea se mai adauga deplasarile in strainatate, relationarea cu reprezentantii clasei politice si cu diferiti oameni de afaceri care te ajuta cu sponsorizari. Si, evident, achizitiile, licitatiile, contractele. Ca doar trebuie sa traiasca si el, sa-si faca o vila noua, sa-si permita o amanta, sa puna de-o parte zeciuiala sau dijma.

Toate acestea mananca timp, iar “bietul” om constata ca nu poate face nimic sau aproape nimic pentru insitutia pe care o conduce si pentru subordonatii sai. Decat cu conditia sa mai obtina un mandat.

De ce nu?

Petre Craciun