Complexul eternei sali de asteptare

Scriam intr-un editorial mai vechi ca România este în stand by. Nu de acum, ci parcă din totdeauna. As dori sa adaug cateva observatii noi la cele pe care afirmam in urma cu cateva luni.

Starea de asteptare, pe care o invocam, are la baza un imobilism care ne leaga de maini si de picioare. Nu actionam, nu indraznim, nu avem curaj, nu avem printre noi niciun Cristofor Columb care sa creada ca poate descoperi o Lume Noua. Noi nu avem nici “cutezanta” de a descoperi o Romanie noua sau, mai rau, nici macar pe cea veche, Romania lui Eminescu, a lui Ferdinand, a Bratienilor si a lui Maniu.

Traim tot timpul cu sentimentul ca altcineva trebuie sa ia decizii in locul nostru si asteptam momentul cand acela va veni pentru a ne comunica ce se va intampla cu noi. Rabdam fara sa comentam, mult peste limita suportabilului, apoi, cand ne ajunge cutitul la os, erupem fara sa mai tinem cont de nuante. Dar asta se intampla odata la 50 de ani, de regula iarna, cand nu ne mai ajunge mancarea pentru copii, iar focul s-a stins in soba.

In rest, stam intr-o sala de asteptare neaeristita, spargem seminte si ascultam manele sau discursuri electorale scrise prost si citite de te miri cine. Suntem ingaduitori cu toti vantura-lume, ii acceptam sa se urce in spatele nostru, le mirosim picioarele si le toleram chiar si biciul cu care ne lovesc pentru a-i duce mai repede acolo unde au treaba. Nu avem curiozitatea de a-i intreba ce cauta in carca noastra, de ce s-au cocotat acolo si nu se mai dau jos. De ce ne baga mana in buzunar pentru a ne lua si ultimul gologan.

Asteptam, iar sala de asteptare ne este familie, camin, patrie.

Trec anii peste noi, trec si secolele... Nu ne urcam in niciun tren, ci ramanem in aceeasi sala de asteptare neincalzita, fara lumina, fara aer.

Nici nu mai stim de ce stam acolo, de cand stam, ce asteptam. Stam pur si simplu... Traim cu complexul salii de asteptare. Mai vine un tren, dar il lasam sa plece. Noua trebuie sa vina cineva si sa ne spuna: “Uite, ba, asta este trenul tau!”. Dar nu vine nimeni. Toti vin, ii caram in spate pana la trenurile lor, apoi ne intoarcem sa hibernam intr-un colt friguros al eternei sali de asteptare.

Petre Craciun