Daca nu ar bate clopotul bisericii, ai zice ca la Izvoru nu mai traiesc oameni. Radiografia unui sat în moarte clinică

Radiografia unui sat în moarte clinică

Cine a trecut prin satul Izvoru, comuna Gogoșari (Giurgiu) are impresia că timpul a stat în loc. Nimic sau aproape nimic nu pare să dovedească trecerea timpului. Oamenii și locurile sunt aproape așa cum le știam de pe vremea vacanțelor în curtea bunicilor mei. Drumurile au rămas tot neasfaltate, clădirile s-au năruit, sătenii s-au împuținat, cei mai mulți mutându-se, încă din vremea lui Ceaușescu, la Giurgiu. Unii în căutarea unui loc de muncă sau poate a unui trai mai ușor decât cel al muncii la câmp.

De peste 22 de ani, cei care au mai rămas aici speră că vreo guvernare (și au trecut atâtea) se va învrednici să asfalteze drumul care vine de la Giurgiu. După așteptari de un deceniu și jumătate, s-a asfaltat șoseaua până la Gogoșari, unde este primăria. Au mai rămas 5 kilometri de care nu se mai interesează nimeni. Nici măcar în campaniile electorale nu se mai obosește nimeni să promită. Oricum nu l-ar crede nimeni.

Ciudat este faptul că la Izvoru vin pescari din toate colțurile țării, bălțile de aici fiind foarte renumite printre cunoscători. Mai ales în week-end, liniștea patriarhală este tulburată de cele mai scumpe mașini de teren, pregătite să facă față drumurilor nenorocite. Parcă sunt niște extratereștri care vin dintr-o altă lume. Cu toții trec pe lângă locuințele prăvălite, lasă în urma lor praf și pietre care, uneori, sparg geamurile caselor. Nimeni nu se miră, nu se revoltă. Este o conspirație a tăcerii, a neputinței, a convingerii că nimeni, niciodată, nu va face nimic pentru a opri paragina care pune stăpânire pe o localitate dăruită de Dumnezeu cu cele mai frumoase peisaje. Dacă nu ar bate clopotul de la biserica părintelui Gheorghe, ai zice că satul este deja părăsit.

Cu toate acestea, aici au fost și primari care, altădată, își meritau funcțiile. Unul dintre ei, a ridicat, pe la 1900, monumetul din fotografia alăturată, în amintirea fântânii făcute tot de primărie în timpul său.

”Isprăvitu-sa această fântână cu stăruința primarului Enache Popa și a locuitorilor comunei”, scrie pe monumentul care mărginește, astăzi, balta satului. Este una dintre numeroasele fântîni care există și astăzi pe teritoriul satului, nu degeaba fiind numit Izvoru. Astfel de oameni au existat pretutindeni în România. Din păcate, astăzi avem prea puțini oameni ca Enache Popa, dar și ca sătenii ce l-au ajutat pe acesta să ridice o fântână publică.

Petre Crăciun