Ganduri despre cum se face, uneori, profesia de jurnalist

Nimic nu mă deranjează mai tare decât jurnaliştii (vă rog să reţineţi ghilimelele) care scriu la comandă. Care îşi vând condeiele de două parale unor interese şi unor indivizi care nu au bărbăţia de a-şi rezolva frustrările faţă de colegi, sefi, subordonati etc. decât prin anonimatul călduţ al unor articole de presă.

Este „dreptul” acestor indivizi de a fi laşi, de a se târi ca nişte şopârle prin mocirla propriei lor existenţe. In fond, fiecare îşi acordă un grad mai mare sau mai mic de respect.

Problema pe care o am, ca jurnalist şi ca profesor la o facultate de jurnalism, este legată de ziariştii care acceptă să îşi bată joc de profesia lor, de codul deontologic al acestei nobile şi frumoase meserii. Care se transformă, din interes, din slugărnicie, pentru promisiunea unor funcţii etc., in nişte cozi de topor cu care sunt loviţi cei care devin ţintele unor indivizi care nu au inţeles niciodată rolul presei intr-o socientate democratică.

Am intâlnit in destul de lunga mea experienţă in PR şi jurnalism reprezentanţi ai diferitelor canale media care mi-au spus textual: „Am primit comandă să îl fac pe X şi nu am să mă las până nu il termin!”. Un asemenea „jurnalist” nu mai ţine cont de nimic, nici de deontologie, nici de probe, nici de lege. El este „setat” să îl distrugă pe cel căruia i-a fost dat „in grijă” şi o face cu orice preţ. Chiar şi cu preţul de a pierde un proces.

Iubesc acestă meserie, dar ţin foarte mult la un jurnalism curat, bazat pe investigaţia de presă dictată de propria convingere, bazată pe probe şi pe bună credinţă. Nu imi place jurnalistul-călău, cel care „trage” fără să intrebe care sunt probele impotriva celui care urmează să fie „executat”. Evident, din punct de vedere al imaginii publice.

Petre Craciun