Lovitura mortala a buteliei de aragaz

Pentru români, butelia de aragaz ocupă un loc central in istoria perioadei comuniste şi nu numai.

Inainte de 1989, daca nu aveai butelie, nu erai in rândul lumii. Nu contai. Nu aveai cum să îţi pregăteşti raţia de „adidaşi” cumpărată după aventura statului la coadă.

Nu puteai intra oricum in posesia unei butelii. De multe ori trebuia să faci intervenţii la Partid, la Sindicat sau chiar la Cenaclul Flacăra pentru a obţine o butelie. Dacă cineva ar avea curiozitatea (şi vremea) de a studia petiţiile din perioada lui Ceauşescu, ar putea afla că foarte multe cereri erau scrise pentru dobândirea unei butelii.

Am trăit în perioada comunistă, iar din 1986 am fost profesor de istorie intr-o localitate de lângă Bucureşti. Imi aduc aminte câtă importanţă avea butelia pentru o familie. Cât de greu se obţinea şi cât era de dificil să o incarci. Chiar şi pentru noi, amândoi profesori, a fost un eveniment când părinţii mei ne-au făcut rost de butelie.

Se făceau liste la Primărie, in funcţie de numărul de persoane. O familie mai numeroasă avea dreptul să incarce butelia o dată la 30 de zile, cele mai puţin numeroase la 45 de zile. Gospodinele făceau tot posibilul să „ii lungească viaţa”, să le ajungă pentru o lună intreagă.

A venit revoluţia, cu toate urmările sale. Unii s-au imbogăţit şi au uitat de raţiile alimentare, inclusiv de butelie. Când ai o vilă de 1300 de mp cu piscină interioară şi exterioară, sau când ai cinci, şase case, nu mai ştii că, pe lumea asta, mai sunt şi acum oameni care încă depind de butelie, care se uită la ea ca la un obiect de mare preţ.

Duminică am stat de vorbă cu sătenii dintr-o comună din preajma Capitalei. Nu discutau, cum se intâmplă de multe ori, despre fotbal, deşi campionatul mondial ar fi permis asemenea discuţii. Nu am auzit nici opinii despre inundaţii sau despre creşterea TVA-ului. O singură problemă monopolizase intreaga discuţie: scumpirea buteliei de la 34 de lei, la 41.

Stupoare, neincredere şi chiar disperare.

-Au innebunit, maică, a zis o femeie de vreo 80 de ani. Cu ce să mai incărcăm butelia? Ştii ce pensie am eu?

-Le-a mai scumpit, da' niciodată aşa ca acum, a completat şi un bărbat ceva mai tânăr. Am renunţat la tutun, l-am dat dracu, da' la butelie nu se poate, taică!

-Până la butelie!, a tunat un alt bărbat. Până la butelie, că nu vine ei să mi-o plătească!

Este un mesaj nefardat pentru cei care ne conduc. Domnilor, vedeţi ce faceţi cu preţul buteliei, se pare că aţi intrat pe teren minat.

Petre Craciun