Romania, gura de rai tropotita de copitele celor ce-si doresc s-o transforme in desert

”Pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai...” – din acest edenic și etern spațiu atemporal se ajunge spre o finalitate stoică, implacabilă: ”...că la nunta mea a căzut o stea/ c-am avut nuntași brazi și păltinași/ preoți munții mari/ paseri lăutari/ păsărele mii/ și stele făclii.”

Ura și blestemul binecuvântării primordiale; hoarede de populații migratoare traversând în galopul cailor și prăduind binecuvântarea; porți romane și otomane impunând peșcheșuri, chilipiruri, dări, tributuri pentru a mai amâna cu o secundă a istoriei o nouă năvălire spre prăduire; sânge, bocete, cimitrul vesel, fântâni otrăvite, holde arse din calea nebunilor migratori și cotropitori. Și apoi din nou o vremelnică pace de dinaintea unei alte furtuni. Și tot așa mușcând din țarina care-l năștea și care mai apoi îl odihnea ca într-un perpetuu și sisific parcurs, și-au încrețit Carpații frunțile de atâtea nevoi nevoite și s-a învolburat Dunărea la vărsare de tânguirile celor rămași după cei duși.

Au rămas până spre aceste zile ale unor noi voinți, legende  și miracole mai puțin literare decât cele ale Greciei și mai mult tâlcuite decât cele ale Indiei.

Au rămas în gura acelor oameni aproape centenari de prin cătunele locului, vechi obisnuințe de ale căror începuturi nici ei nu au habar. Știu doar să le practice după calendar și anotimpuri, singurele care încă au mai ținut pasul cu ceea ce o fi fost odată să fie.

I-a mai binecuvântat istoria recentă cu rețele de telefonie mobilă prin care să-și anunțe vreo rudă ajunsă locuitor urban, despre grabnicul final atunci când ultimele simțiri le dau de veste că misia le e sfârșită. Asta dacă nu vine vreo iarnă din aceea cu baba Dochia supărată pe lume de-și ninge în dureri nesfârșite pierderea fiului, Dragobete. Atunci oamenii stau ca la începuturi, căci mobilele nu le funcționează în lipsa electricității și aprind la înserare cu stoicism milenar opaițele pentru a-și lumina certitudinea că încă nu s-au săvârșit din această lume.

Și dincolo de această veșnicie născută la sat și surprisă sublim de Blaga în zbuciumata și prolific literara sa existență, în titluri de volume precum ”La cumpăna apelor”, ”La porțile dorului”, ”Nebănuitele trepte”, societeatea  a creat noutăți; efemere, plastifiate, dar noutăți. Oameni care-și împart bani, pumni, picioare, teritorii, nu, dar locații, da. (Pentru simplul motiv că spațiul e al lui Dumnezeu, locația, poți să te amăgești că-ți aparține). Oameni care-și arogă și-și însușesc apriori tot ce-i înconjoară, dispunând astfel vremelnic de ceea ce-și dobândesc. Nici măcar această practică nu este vreo noutate a istoriei contemporane, ci pentru aceia a căror minte a năzuit puțin mai mult decât  să care farfurii la mese sau să tragă menghine, știu că Evul Mediu ne-a umplut de orori umane, dornice de-a împărăți lumea și terminând cel mult prin vreo carte de istorie. Asta dacă n-au finalizat mai abrupt, direct în neguri. Așadar trăim într-un Ev Mediu evoluat prin tehnicizare. Ghilotina e înlocuită cu accidentul de mașină sau cu radiații cu microunde sau cu tehnici avansate de psihotronică. Gura de rai e tropotită de copitele celor ce-și doresc s-o transforme într-un deșert din care oamenii să fugă îngroziți în cele patru zări. Își doresc cu ardoare minuțios calculată s-o sfârtece, să-i sece izvoarele, să-i ardă Bărăganul, să-i dărâme munții, să-i gâtuie Dunărea. Blestem pe Ea. Poate până la descălecatul norilor, pe care domnilor disperați, nu-l veți mai prinde în trăire căci vorba dramaturgului trilogiei Mușatinilor: ”...n-a fost a urmașilor voștri, nu e mea și nici a voastră, ci a urmașilor și a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor”. 

Cornel Petrescu