Europa ameninţată de cacofonia conducătorilor săi

În mijlocul neliniştii creată de situaţia finanţelor publice din zona euro, este important să se comunice puţin, dar să se comunice bine. Cacofonia este asurzitoare. Investitorii, atât în Europa, cât şi în Statele Unite sau în Asia nu înţeleg. Ei pot fi înţeleşi : între declaraţiile preşedinţilor Van Rompuy, Barroso şi Junker, există mai mult decât diferenţe de stil. Situaţia este complexă : finanţarea Irlandei provine din fonduri europene diferite şi de la FMI.

La aceasta se adaugă corul şefilor de stat. Palma celei mai periculoase comunicări revine în mod incontestabil Angelei Merkel. Aceasta nu se datorează numai declaraţiilor sale intempestive şi contradictorii, ci şi faptului că liderul Germaniei este în general considerată ca singura şansă de salvare a Eurozonei. Avem o anumită simpatie pentru poziţia sa imposibilă, dar uneori tăcerea este de aur.

Ministrul său de finanţe realizează că trebuie o uniune politică în Europa, iar ea nu vrea aşa ceva. Aceasta nu facilitează coerenţa. Intr-o declaraţie făcută în Parlamentul german, ea a pretins – pe nedrept – că intervenţia irlandeză ar urma procedurile FMI. Ştia oare ea că este fals ?

Această atitudine i-a atras de altfel reproşuri de peste tot, inclusiv de la preşedintele Băncii Europene de Investiţii, Philippe Maystadt. BEI urmăreşte aceste declaraţii prin intermediul fluctuaţiilor obligaţiilor notate AAA care finanţează proiectele Uniunii Europene. Philippe Maystadt este în general un om discret, însă el este în primele rânduri ale acelora care trăiesc zi de zi consecinţele acestor declaraţii.

Provocarea este de talie : recent, Cancelara a anunţat că sectorul privat ar participa la refinanţarea deficitelor publice începând din 2013. Imediat obligaţiile europene au căzut în picaj. Absenţa structurii a făcut să se creadă în ce-i mai rău. Ideea este legitimă : este evident că în cadrul unei restructurări a datoriilor unei ţări, debitorii şi creditorii vor fi invitaţi să participe.

Refuzul său faţă de o lărgire posibilă a Fondului European de Stabilitate provoacă teamă. Fondul Monetar Internaţional, care acoperă o treime din riscurile de intervenţie europene, a sugerat-o în zadar. Este clar că dacă Italia şi Spania ar trebui să fie în dificultate, cele 750 miliarde de euro nu ar fi suficiente. La fel se întâmplă şi cu refuzul său de a accepta sugestia preşedintelui Eurozone, Jean Claude Juncker, de a crea obligaţii emise în numele Uniunii Europene.

Nu este vorba aici de a considera cine are sau nu dreptate, ci de a pune în cauză un sistem de comunicare care, înainte chiar ca o idee să fi fost studiată, se trezeşte cu declaraţii care confirmă o profundă sciziune în sânul diriguitorilor europeni. Trebuiau oare neliniştite pieţele lansând o idee prost pregătită şi decisă de o manieră improvizată la sommet-ul european ?

Este cu atât mai dăunător cu cât există o unanimitate în cadrul Europei asupra necesităţii prezervării monedei euro.

Europa a aprobat ieri ideea perfect inutilă a unei modificări a Tratatului de la Lisabona care va dura cel puţin trei ani şi riscă să nu se producă niciodată. Se crede cu adevărat în capitalele europene că parlamentele sau referendumurile nu riscă să refuze principiul acestei salvări ? Mai mult, aceasta nu este datorată decât unui suberfugiu al juriştilor germani. Ce să crezi despre o asemenea iniţiativă după peripeţiile precedentului vot al Tratatului de la Lisabona? Nu este vorba, contrar comunicatelor de presă, de o modificare minoră, ci de instituirea unei structuri permanente de intervenţie care va face apel la solidaritatea între ţările europene. Un eşec al unei asemenea revizuiri ar fi catastrofal.

Motivele acestei cacofonii sunt multiple: principalul este că fiecare şef de stat, de guvern sau ministru de finanţe se adresează mai întâi electoratului său naţional. Mesajul este deci distorsionat. În spatele acestei atitudini se profilează absenţa conştiinţei repercusiunilor acestor declaraţii dincolo de ţările de origine. Europa are nevoie să măsoare mai bine impactul deciziilor sale şi repercusiunile comunicării sale.

Suntem în criză : fără o comunicare coerentă şi orientată, bazată nu numai pe intenţii, ci şi pe decizii precise, riscăm să vedem comunicarea europeană amplificând neliniştea particularilor şi instituţiilor. Cum mijloacele media sunt amatoare de disensiuni şi de interpretări dramatizante, mesajul trebuie să fie coerent şi liniştitor. Suntem departe de acest caz de purificare. Gestionarea crizei trece printr-o disciplină riguroasă.

Se potrivesc cumva cele spuse în articol cu situaţia de la noi din ţară ?

Ioan Hurdubaie (dupa Le Monde din 17 decembrie)