Optimal Media
De 1 decembrie împreună – jurnaliști români din diaspora și etnici din comunitățile istorice, la Alba Iulia  |   Necunoscutul fotograf al Unirii, de Petre Crăciun  |   Schimb de experienţă între bibliotecarii din Basarabia şi cei din România  |   Stimulente financiare pentru elevii care au obținut media generală 10 la examenele naționale din acest an  |   Festivalul Internaţional Cerbul de Aur va avea loc în perioada 29 august – 2 septembrie a.c., în Piaţa Sfatului din Braşov  |  
  Cultură, educaţie
30.11.2018

Necunoscutul fotograf al Unirii, de Petre Crăciun

Mircea Atanasiu, comisarul care avea la activ sute de cazuri rezolvate în cariera sa de judiciarist, se obișnuia greu cu noua postură de pensionar. Nu știa ce să facă, cum să-și umple timpul pe care – până atunci – nu-l avusese niciodată. Erau nopți când se uita spre telefonul care, altădată, suna cu disperare – mai ales noaptea – și îl implora: ”Sună, dracului, o dată! Altădată cum știai să suni?” Dar telefonul nu suna. La început noaptea, apoi din ce în ce mai rar și ziua. Foștii colegi parcă uitaseră cu desăvârșire de el, de cazurile rezolvate împreună sau (ca să fim drepți), mai mult datorită iscusinței fostului comisar. A minții lui ascuțite, care nu renunța niciodată, care scotea adevărul din nimic.
Locuia tot singur, pentru că unica lui mare iubire, Monica Demetrescu, nu se împăcase niciodată cu programul lui dezordonat și făcuse ceea ce face aproape orice femeie: își găsise un bărbat cu program fix. Previzibil, șters, fără inițiativă și idei, dar devreme acasă.  Nimic romantic, nicio mare iubire, doar o doză mare de comoditate. Din când în când îl suna pe el, iar de câteva ori se întâlniseră, furând câteva clipe de fericire uitată. Un fel de dragoste între două trenuri, între două pahare de vin roșu, între două țigări uitate în scrumieră. Monica încerca să-și aducă aminte că știa să iubească, să fie femeie, nu numai soție. Reușea pentru câteva ore, îl făcea să uite de tot, apoi dispărea în nebuloasa unei lumi care lui Atanasiu îi era necunoscută. Acccepta nebunia Monicăi ca și cum nu ar fi fost vorba despre el, ci despre un fost bărbat, cu care se întâlnea pe o bancă uitată, într-un parc lovit de tristețea toamnei.
Uneori se gândea că ar fi trebuit să-și ia măcar un câine cu care să împartă serile lungi.  Mai ales serile i se păreau cel mai greu de suportat, când își făcea bilanțul unei noi zi de singurătate. Oare un câine l-ar fi suportat? 
Toma Șerban, fostul lui adjunct, era singurul care îl suna din când în când. Era disperat de dezordinea, de degringolada din sistem, de lipsa de direcție, de ”saharizarea” poliției, cum îi plăcea lui să spună.
– Domnule Atanasiu, bine că ați plecat la vreme, zicea el. Dacă mai rămâneați, cred că vă lăsau nerviii. Ne conduc toți proștii. Curvele nu mai sunt pe centură, au venit la noi și ne sunt șefe, toți oamenii buni au plecat sau sunt trași pe linie moartă, politicul decide totul. E dezastru... Ne umilesc, ne fac să depindem cu totul de ei, de dorințele lor. Nu avem voie să deschidem gura, să spunem ce ne trebuie, să le atragem atenția că ne îndreptăm spre dezastru. Mai ales asta îi deranjează cel mai tare.
Atanasiu știa că avea dreptate. Prinsese și el ”o felie” destul de consistentă din ceea ce se petrecea acum în poliție. De aceea decisese să plece la pensie, mult înainte de vârsta normală. Nu suporta să vadă cum se prăbușea totul în jurul lui, ca o scenă pe care chiar actorii o demolează, pentru ca, la finalul piesei, să-i dea foc cu totul. Își iubea meseria, dar simțea că nu mai era vremea idealiștilor ca el.
După vreo două luni începu să practice un fel de exercițiu al uitării. Al găsirii unui alter ego, al unui alt Mircea Atanasiu, pe care nu îl cunoscuse niciodată. Sau pe care îl reprimase ”din fașă”.
Nu, chiar nu putea fi altcineva! Nu putea șterge cu buretele toată biografia lui de peste 25 de ani, numai pentru că oamenii ca el nu se mai regăseau în societate. De fapt, de unde putea ști că nu mai existau? Poate făcea la fel ca el, se apărau de mizeria cotidiană, trăind mai mult din amintiri și, poate, cu speranța că aveau să vină și alte vremuri.
Atanasiu nu era omul care să aștepte un tren nesigur.
Într-o seară, la un pahar de vin roșu, îi venise ideea salvatoare: nu trebuia să găsească un alt Mircea Atanasiu, unul care nu fusese niciodată, ci să revină cel ce fusese altădată, înainte de păcătoasa lui meserie. Dar oare cum fusese înainte? Ce mai rămăsese din acel adolescent, din acel tânăr retras, timid, melancolic? Oare mai rămăsese ceva sau meseria dură, al dracului de dură sau distrusese tot ce fusese cândva?
Își aminti că îi plăcuse foarte mult istoria și începu să citească volume întregi. Fără niciun plan, pur și simplu ce îi cădea în mână. Despre antichitate, despre perioada medievală, despre marii voievozi.
Pentru că toate aceste lucruri se petreceau în anul Centenarului Marii Uniri, lecturile lui s-au îndreptat ușor către Marea Adunare de la Alba Iulia. L-a descoperit, aproape întâmplător, pe Samoilă Mârza, fotograful Marii Uniri, născut în satul Galtiu, comuna Sântimbru, nu departe de Cetatea Unirii. A aflat o mulțime de lucruri despre destinul acestui singur fotograf care a imortalizat Marea Adunare. Ce nedrept... 14 imagini, toate de exterior, pentru că Samoilă Mârza nu avea mandat oficial pentru a pătrunde în Sala Unirii. Iar fotograful oficial, ungurul Bach, nu fusese găsit. Tocmai atunci!
Atanasiu era impresionat de faptul că fotografiile acestui țăran ardelean pasionat de arta fotografiei, fuseseră incluse în albumul “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri” și trimise Regelui Ferdinand, prim-ministrului Ionel Brătianu și generalului Berthelot. Iar albumul făcuse parte și din documentaţia prezentată de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. I-ar fi plăcut să îl cunoască pe Samoilă, care trăise până în anul 1967, pe care să-l întrebe despre acea zi, despre pasiunea lui, despre faptul că fusese singurul fotograf care importalizase un moment atât de important.
Cu asta nu se putea împăca Atanasiu... Cum să pierzi o asemenea oportunitate istorică? Oare acel Bach chiar fusese singurul fotograf oficial al adunării? Atâția oameni de stat se lăsaseră pe mâna unui singur om care dispăruse cine știe unde și de ce? Faptul că nu existau alte fotografii, era o dovadă că istoria este, nu de puține ori, chiar stupidă.
*
Acceptase cu bucurie invitația unui fost coleg de facultate, Matei Fântânaru, de a vizita Alba Iulia. Fusese o singură dată, cu foarte mulți ani înainte, și nu văzuse aproape nimic. Iar acum, înainte de aniversarea Marii Uniri, chiar era un bun prilej pentru a-și astâmpăra pasiunea pentru evenimentul de la 1 Decembrie 1918.
–Ești la fel de suplu ca în facultate, îl gratulă Matei pe colegul său. Eu am făcut burtă...
–Mereu ai avut note mici la sport, râse Mircea Atanasiu. Nici după fete nu prea îți plăcea să alergi. Mai știi? ”Să vină ele după mine, dacă mă vor!”
–Așa ziceam?
–Iar fetele nu prea te ascultau...
–În schimb, fugeau după tine, Mircea. Mare crai erai... Nu credeam că vei rămâne celibatar...
–Cine dracu se mărită cu un judiciarist? Știi, am făcut o socoteală. În vreo 9000 de zile petrecute în meseria asta, am fost chemat de vreo 3500 de ori noaptea, la diferite evenimente. Toate nenorocirile de pe lume... Cunoști tu vreo femeie care să suporte asta?
–Ești nebun de legat! Ai făcut tu socoteala asta?
–Îhî!
–Și a meritat? Pentru cine ai făcut asta?
–Matei, s-o lăsăm baltă! Dai ceva de băut? Nu am venit la Alba Iulia să-mi freci menta despre meseria mea...
Seara se terminase cu un chef în doi de toată frumusețea. Soția lui Matei, fosta lor colegă de facultate, Iulia, era plecată la mama ei, așa încât petrecea după mult după miezul nopții.
Era pentru prima dată când Atanasiu simțea că revine la viață, că uită de decepțiile lui, de faptul că se simțea abandonat, părăsit, inutil, ca un copac care face fructe pe care nu le mănâncă nimeni...
Se amețise bine, dar îi plăcuse senzația asta pe care nu prea o cunoștea. Fusese un om cumpătat, poate prea cumpătat. Prea cerebral, gata oricând să răspundă la primul telefon... Acum, amețit de vinul de Recaș turnat din belșug de Matei, îi venea să râdă ca un prost... Parcă avea contract cu NASA... Chiar așa, ce s-ar fi întâmplat dacă o singură dată nu ar fi răspuns la telefon? Dacă nu l-ar fi găsit acasă? Dacă ar fi plecat pur și simplu din serviciu și din viața lui? S-ar fi prăbușit lumea? Ar fi stat anchetele pe loc? S-ar fi constipat criminalii de teamă că nu are cine să-i descopere?  Pe dracu! Nimic din toate astea... Numai Matei era de vină că nu apăruse mai devreme cu vinul lui...
–Mai toarnă un pahar, Matei!
–Mircea, ești neschimbat...
–Sunt pe dracu! râse Atanasiu. O fosilă nefolositoare, asta sunt!
–Nu mă pune să fac exerciții de dicție la ora asta! zise Matei. Sofilă nesofilitoare ai spus? Ce e asta?
–Un fel de mumie nici îngropată, nici vie.
–E prea complicat pentru mine. Îți place vinul?
–Vinul ăsta îmi putea schimba destinul. Dar a venit prea târziu, Matei!
–Eu te-am chemat de mulți ani, dar tu... cu meseria ta... Parcă se prăbușea nenorocitul ăla de inspectorat fără tine... Erai de nerecunoscut.
–Credeam că nu mai răsare soarele dacă plec eu de la serviciu.
–Ce să vezi? Răsare la fel de bine și după ce ai plecat tu...
Pe la două noaptea, Matei adormi cu capul pe masă. Mircea se chinui câteva minute să îl trezească, apoi renunță.
–Somn ușor, Matei! Să-ți aduc o pernă?
Nu, Matei se simțea bine așa și nu dorea nimic. Plecă să se culce și visă că un cutremur de 8 grade pe scara Richter lovește inspectoratul de poliție. Dar numai pe acela. În jur, era liniște, pace și mai ales lipsă de activitate seismică. În câteva secunde, totul, dar totul, intră într-un pământ de culoare roșiatică. Fișetele metalice cu dosarele la care lucrase ani de zile se prăvăleau în acel hău cenușiu, explodând ca niște butelii de aragaz. După câteva minute, pe marginea șanțului imens erau mai mulți câini polițiști care se uitau mirați și dezamăgiți că trecuse ora mesei și nimeni nu avea grijă de ei.
Se trezi de vreo două ori, aproape speriat. Matei se trezise și el, cine știe când, și se dusese în patul lui.
Lumea mergea înainte, iar soarele se pregătea să răsară fără notă-raport, fără aprobare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Și, de fapt, ce se întâmplase?
*
A doua zi, Matei se trezi primul și pregăti micul dejun. Era odihnit, de parcă nu ar fi dormit o parte din noapte cu capul pe masă. Îl primi jovial pe Atanasiu.
–Ei, cum ai dormit?
–Am visat un cutremur de 8 grade. S-a prăbușit tot inspectoratul.
–Ăsta trebuia să vină mai demult, râse Matei. Așa poate scăpai și tu... Eu trebuie să fug la un proces. Tu ce faci, vizitezi ceva?
–Cred că merg la Alba Carolina, să văd cetatea. Ne vedem după-amiază?
–Cel mai târziu la cinci sunt acasă. Te descurci?
Atanasiu începu să râdă.
–Mă descurc!
Matei bău repede cafeaua și plecă grăbit.
Atanasiu lungi cât putu de mult micul dejun, iar pe la nouă ieși și el din casă. Avea aceeași senzație de om liber. Parcă era mai ușor... Pierduse o bună parte din greutățile pe care le ducea, până atunci, legate de picioare.
Se bucură vreme de câteva ore de cetatea construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia. Dealul Citadelei, devenise, prin grija habsburgilor, o adevărată fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman.
Avusese noroc de un ghid foarte bun, care îi oferise informații în cascadă. Reținuse ceva în legătură cu prințul Eugeniu de Savoia, care aprobase planul originar al cetății și că în aprilie 1714 generalul Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, primise ordinul de începere a lucrărilor. Și îi mai atrăsese atenția că terenul necesar cetății (140 ha) fusese eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății, numit astăzi orașul de jos.
Pe la ora unu terminase de vizitat cetatea. Avea poftă de o cafea. Găsi destul de repede o cafenea, aflată chiar lângă un anticariat. Ceva îl atrăgea ca un magnet acolo. Renunță la cafea, cel puțin pentru moment, și intră în clădirea joasă, cu un miros greu, de cărți vechi. Stătu mai bine de o oră, fără să știe ce caută.
–Fotografiile sunt din Alba Iulia? îl întrebă pe anticarul bătrân, care îi răspunse extrem de politicos.
–Unele sunt din Alba, dar altele sunt cărți poștale din tot felul de localități. Căutați ceva anume?
–Nu, spuse Atanasiu, eram doar curios.
–Istoric?
Surâse la întrebarea care îl luase prin surprindere.
–Într-un fel da, zise el. Iar dacă aș lua-o de la capăt, chiar aș face asta. Care sunt cele mai vechi fotografii pe care le aveți?
Bărbatul scoase o cutie metalică pe care o ținea într-un dulap. O deschise și îi arătă vreo 10-12 fotografii.
–Acestea sunt cele mai vechi. Două dintre ele sunt făcute de fotograful oficial al orașului din vremea Marii Uniri din 1918, Arthur Bach.
–Cel care trebuia să fotografieze adunarea?
–Da, el fusese contactat de către organziatorii Marii Adunări Naționale. Numai că în ziua de 1 decembrie nu a ajuns unde trebuia, singurele fotografii fiind cele făcute de...
–De Samoilă Mârza. Oare ce de nu a venit Bach?
–Unii au spus că a sabotat adunarea, iar alții afirmă că pur și simplu a fost o neglijență din partea celor care trebuiau să îl anunțe.
–Greu de crezut așa ceva, zise Atanasiu. O adunare atât de mare nu putea trece neobservată. Probabil a fost altceva la mijloc.
Anticarul ridică din umeri, semn că problema îl depășea.
–Vreți că cumpărați vreo fotografie de Bach?
–Sunt de vânzare?
–Până acum nu am vrut să le vând, dar trebuie să fac o operație și am nevoie de bani.
Atanasiu se uită la cele două fotografii, care surprindeau imagini exterioare ale cetății Alba Carolina.
–Ce preț au?
–600 de euro bucata.
–Cam scump pentru buzunarul meu...
–Nu sunt scumpe, uitați ștampila fotografului pe spate. Sunt originale.
Mircea Atanasiu nu răspunse, continuând să caute printre celelalte fotografii. Îi atrase atenția una dintre ele, care surprindea o mare mulțime de oameni într-o sală uriașă.
–Ce este cu fotografia asta? întrebă Atanasiu.
–Autor neprecizat, zise bărbatul. Interiorul pare a fi cel al Sălii Unirii, care în 1918 era un cazinou. Dar nu putem fi siguri. Iar în legătură cu anul executării fotografiei, nici atât.
–Aceasta ce preț are?
–V-o las cu 200 de lei. Este tot foarte veche, dar nefiind cu ștampila fotografului, nu are aceeași valoare.
Atanasiu scoase repede 200 de lei și îi puse în mâna anticarului, speriat ca acesta să nu se răzgândească.
–Mai luați ceva?
Atanasiu îi indică alte patru cărți pe care le alesese ceva mai înainte. Plăti pentru ele încă 100 de lei și se grăbi să-și comande cafeaua pe care o amânase.
Curios lucru, era singur în toată cafeneaua. Scoase fotografia din plicul pe care i-o oferise anticarul și o privi minute în șir. Era convins că fotografia aceea avea să îi rezerve surprize dintre cele mai plăcute. Erau mai mulți oameni așezați la un prezidiu, iar în sală se întrezărea o mulțime mare de oameni. Dacă era din Sala Unirii, cine erau acei oameni și când fusese făcută fotografia? Ce frumos ar fi fost... Oare era posibil? Exista, totuși, o fotografie cu interiorul Salii Unirii? Cu cei 1224 de reprezentanți la adunare? Iar cei de la prezidiu erau fruntașii unioniști?
Toate aceste gânduri îi treceau prin minte.
–Cu ce vă servesc?
Uitase să comande.
–O cafea mare și apă minerală.
Întoarse fotografia cu partea din spate și începu să o studieze cu o lupă de care nu se despărțea niciodată. Curios, fotografia avusese cândva o ștampilă ștearsă de vreme... Oare cine era autorul?
Renunță să mai studieze urmele ștampilei. Îi veni un gând, dar pentru asta trebuia să dea o fugă la inspectorat și să apeleze la foștii colegi de la Criminalistică.
Puse cărțile cumpărate pa masă și începu să le studieze. Printre ele erau și memoriile unui preot, Ioan Bistrițeanu, participant la Adunarea de la Alba Iulia. Începu să răsfoiască volumul intitulat ”Și eu am fost la Marea Adunare de la Alba Iulia”.
”Am ajuns în Cetatea Unirii cu o seară înainte de ziua de 1 Decembrie. Alba fremăta de suflare românească. Tricolorul era fluturat pretutindeni, oamenii se îmbrățișau pe străzi, ca și cum s-ar fi cunoscut de o viață. Unii se întrebau de unde vin, alții nici măcar asta. Ajungea să se vadă unii cu alții și se declanșa mecanismul bucuriei, al împlinirii”.
–Vă mai servesc cu ceva?
–Încă o sticla de apă minerală, ceru Atanasiu, continuând lectura.
”În Sala Unirii era o căldură inimaginabilă, deși era decembrie. Eram copleșiți de emoție, știind că participăm la unul dintre cele mai importante momente din istoria noastră națională. Auzisem că fotograful oficial al orașului, Arthur Bach, nu venise ca să imortalizeze momentul. Nimeni nu înțelegea de ce și simțeam un uriaș regret. Cu toate acestea, înainte de începerea adunării, a apărut un alt fotograf, despre care nu știam nimic. Am auzit, după aceea, că era Ioan Sandu Pop, un ucenic al lui Bach. El a făcut câteva fotografii, printre care și aceasta pe care am obținut-o eu prin anul 1928”.
Atanasiu dădu pagina memoriilor și sinți că își pierde răsuflarea. Fotografia reprodusă în memoriile preotului Ioan Bistrițeanu era exact cea pe care o cumpărase el cu suma de 200 de lei.
–Vă simțiți bine?‚ întrebă chelnerul. V-ați schimbat la față.
–Da, mă simt chiar foarte bine, spuse Atanasiu, cu gândurile către alte zări.
Era adevărat? Preotul care fusese martorul evenimentului certifica asta. Prin urmare fusese, totuși, un fotograf în Sala Unirii. Cum era posibil ca fotografia sau fotografiile lui Ioan Sandu Pop să nu fie în toate manualele de istorie? De ce nu vorbea nimeni despre el, singurul care fusese martorul evenimentului și care îl importalizase? Era evident că Samoilă Mârza avusese  mult mai mult noroc, chiar dacă nu putuse intra în Sala Unirii.
Se uită la ceas. Era 14.00, iar Matei avea să mai întârzie încă vreo trei ore.
Plăti consumația și părăsi barul, sub privirile aproape compătimitoare ale barmanului. Hotărât lucru, nu era un client... tipic.
*
Sandu Dumitrescu, șeful Serviciului Criminalistică, îl primi cu prietenie pe Atanasiu, despre care știa atâtea lucruri...
–Dumneavoastră la Alba Iulia? Nu ați mai trecut de peste 10 ani.
–De când cu crima de la cetate. Multă bătaie de cap ne-a dat cazul ăla.
–La un moment dat credeam că nu mai ajungem la vinovat. Ne-ați ajutat enorm cu experiența dumneavoastră.
–Să nu exagerăm!, spuse Atanasiu.
–Am auzit că v-ați pensionat. Sau mă înșel?
–Nu, este adevărat. Nu mă mai regăseam în ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.
Criminalistul începu să ofteze, întunecându-se la față.
–La dracu!, dacă aș putea, și mâine aș pleca de aici.
–Stai aici, râse Atanasiu, nouă cine ne plătește pensiile?
–După cum pleacă tinerii din țară, nu știu ce se va întâmpla cu noi, domnule Atanasiu... Nici nu vreau să mă gândesc.
Mircea Atanasiu scoase fotografia care îl frământa și o așeză pe biroul fostului săi coleg.
–Sandu, pe spatele acestei fotografii a fost o ștampilă care s-a șters. Vreau să o introducem la un comparator spectral cu ultraviolete. Mă ajuți? Nu este probă într-un caz, ci o curiozitate istorică. Este o pasiune... hai să zicem de tânăr pensionar.
–Nici o problemă, zise criminalistul, uitându-se atent la fotografie. Pare destul de veche...
–Dacă este cum cred eu, este făcută în 1918.
Sandu Dumitrescu chemă un subordonat și îi explică despre ce era vorba.
Agentul, un tip foarte ager, luă fotografia și plecă din birou.
Reveni peste un sfert de oră cu răspunsul.
–Nu s-a lăsat prea repede, dar UV-ul ne scoate de multe ori din necaz.
–Lasă vrăjeala, zise Dumitrescu, și spune mai repede ce scrie pe poză.
–”FOTO: Ioan Sandu Pop/Atelierul Arthur Bach”. Asta e tot.
Atanasiu se lumină la față.
–Excepțional! Avem confirmarea că această fotografie a fost făcută în Sala Unirii, în ziua de 1 Decembrie 1918.
–Vorbiți serios? se miră criminalistul. Știam că nu există nicio fotografie din interior, iar singurul  fotograf al Unirii a fost celebrul Samoilă Mârza.
–Toată lumea știa asta, dar de acum va trebui să ne obișnuim cu gândul că avem cel puțin o fotografie din Sala Unirii.
Criminalistul era uluit.
–Niciodată nu m-aș fi gândit că Mircea Atanasiu trece la de investigațiile judiciare la cercetarea istorică...
–Să nu exagerăm... Eu nu fac cercetare istorică, deși mi-ar plăcea.
–De fapt cine este acel Ioan Sandu Pop și ce de nu a rămas în memoria istoricilor?
–Și pentru mine este un mister. După cum este un mister și de ce nu a fost Arthur Bach la eveniment.
–După cum vă cunosc, nu cred că veți renunța până nu veți afla.
–Spre deosebire de cazurile noastre, probele istorice, dragul meu Sandu, au dispărut demult.
Criminalistul ridică din umeri, semn că era depășit de discuție.
Atanasiu vru să plece, dar îl străfulgeră o idee.
–Sandu, mă mai ajuți cu ceva? Nu este dificil, numai că trebuie să luăm legătura cu colegii de la Evidența Persoanelor.
–Pentru ce? se miră criminalistul.
–Vreau să văd câte familii cu numele de Pop există astăzi în Alba Iulia.
–V-am spus eu că nu vă lăsați, domnule Atanasiu. Asta mi-a plăcut mereu la dumneavoastră. Dau un telefon și mergem imediat.
Își sună colegul de la Evidența Persoanelor și peste o jumătate de oră erau în birou la comisarul Sergiu Andon, un bărbat cât toate zilele, probabil fost sportiv. Acesta avea deja pregătită o listă de nume.
–Domnule Atanasiu, sunt șase familii: Pop Aurel, Pop Maximilian, Pop Niculina, Pop Demetru, Pop Ion Eugen și Pop Gheorghe. Asta este tot. Vă ajută cu ceva lista noastră?
–Aș dori să discutăm cu domnul Pop Ion Eugen. Ne puteți oferi adresa?
–Domnul Pop Ion Eugen are 89 de ani, este născut în 1929 și locuiește pe strada Mureș, la numărul 23. Dacă vreți să-l vizitați, vă dau un agent de la noi ca să vă însoțească.
–Vă rămân îndatorat, zise Atanasiu.
–Vă pot întreba în ce problemă doriți să discutați cu bătrânul? Curiozitate profesională, ca să zic așa...
–Vreau să obțin date despre un fotograf, Ioan Sandu Pop, care a imortalizat momentul Marii Adunări de la 1 Decembrie. Singurul care a făcut fotografii din interior și despre care nu se știa nimic până acum.
–Și ce unde ați tras concluzia că din lista celor șase locuitori cu numele de ”Pop” acesta este cel pe care îl căutați? întrebă Andon.
–S-ar putea să mă înșel, dar este singurul din listă care are două prenume, la fel ca fotograful Unirii.
–Mda, zise Andon, este un raționament care mie mi-a scăpat. Sper să mergeți pe drumul cel bun.
Ion Eugen Pop era un bărbat încă puternic, în pofida vârstei. Fusese CFR-ist și era tare mândru de profesia sa, amintind-o cât se putea de des. Poate chiar prea des.
–Am fost o adevărată armată civilă a țării. Domnule, disciplină ca la noi, nu exista în altă parte! Punctualitate, reguli, dar și conștiință...
–Am o mare simpatie pentru dumneavoastră, cei care ați lucrat la Căile Ferate înainte vreme. Spun înainte vreme, pentru că începem să nu mai avem nici Căi Ferate, nici CFR-iști.
Bătrânul făcu un gest de lehamite.
–Domnilor, zise el marțial, cu ce vă pot fi de folos?
–Domnule Pop, prin investigații, să le zic personale, am aflat de existența unui personaj istoric uitat cu desăvârșire: Ioan Sandu Pop, singurul fotograf care a surprins adunarea reprezentanților din Marea Sală a Unirii de la 1 Decembrie 1918. Nădăjduiesc ca acest fotograf să fie înaintașul dumneavoastră.
CFR-istul se ridică brusc în picioare, ștergându-și o lacrimă. Plecă, tăcut, într-o altă cameră și reveni, după vreo zece minute, cu un album de fotografii și mai multe scrisori. Le așeză pe masă, cu gesturi religioase.
–A fost bunicul meu, domnilor. Din ce mi-a spus tata, se născuse în anul 1885 și lucra ca fotograf la atelierul lui Arthur Bach. Aici este fotografia lui, făcută chiar de Bach.
Atanasiu și Sandu Dumitrescu priviră fotografia din care zâmbea un tânăr de circa 30 de ani, alături de aparatul său de aparatul său foto.
–A lucrat, din câte am înțeles, la atelierul lui Bach până la moartea lui, în 1919.
–Formidabil, a murit atât de repede după Unire!, zise Atanasiu. Probabil din cauza acestui motiv nu a fost atât de cunoscut.
–S-a stins din viață în februarie, 1919, adăugă bătrânul.
–Care a fost motivul morții? întrebă Atanasiu.
–A fost omorât de niște tâlhari care i-au furat aparatul fotografic. Pe atunci, un astfel de aparat costa o avere. Vinovații nu au fost prinși niciodată, dar tata spunea că nu s-a străduit nimeni prea tare pentru a-i prinde.
–Nu-mi vine să cred! Totuși, a fost singurul fotograf care a pătruns în Sala Unirii..., zise nervos Atanasiu.
–De aici a plecat totul, adăugă bătrânul.
–Ce vreți să spuneți? întrebă criminalistul.
–Arthur Bach nu i-a iertat niciodată că a fost acolo, că a făcut fotografiile.
–Dar el nu s-a dus, deși era fotograful oficial al orașului? Știți cumva de ce?
–Bunicul nu vorbea despre asta. I-a spus o singură dată tatălui meu: ”Dacă voia, era acolo. În schimb, mă acuză pe mine că m-am dus. M-am dus pentru că am simțit că acolo se decide soarta țării mele”. Așa i-a spus. Bach nu i-a acceptat niciodată fotografiile, deși le-a văzut. Nu și le-a asumat și nu a vrut să le înainteze oficialităților. Iar peste câteva săptămâni l-a dat afară pe bunicul. A vrut să-și facă singur cunoscute fotografiile, să le ducă la București. Se pregătea pentru asta, dar nu a mai apucat, pentru că l-au omorât la începutul lui februarie.
Se instalase o liniște care părea să dureze la nesfârșit.
–Mai aveți acasă și alte fotografii de la eveniment? Eu am găsit-o pe aceasta la un anticariat.
Bătrânul se uită cu atenție la fotografie, ca și cum și-ar fi reîntâlnit un prieten.
–Știam despre existența ei. Prin 1928-1929, tata i-a dat-o unui preot care voia să-și publice memoriile. Știu că a folosit-o în carte, dar fotografia nu a mai revenit în albumul nostru.
– Preotul se numea Ioan Bistrițeanu, fost participant la Adunarea de la Alba Iulia. Iar volumul este ”Și eu am fost la Marea Adunare de la Alba Iulia”, zise Atanasiu, arătându-i-l fostului CFR-ist.
–Nu am văzut niciodată cartea și fotografia. Nu credeam să le văd vreodată, domnilor. Mi-ați făcut cea mai mare bucurie. Sunteți primii oameni interesați de viața și de fotografiile bunicului meu.
–Mai sunt și alte fotografii în albumul dumnevoastră? îndrăzni Atanasiu.
– Ioan Sandu Pop a făcut opt fotografii. Patru dintre clișee au fost deteriorate încă din atelier într-un mod cât se poate de suspect. Practic, au fost distruse la developare, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată. Cel care a developat clișeeșe nici nu a vrut să stea de vorbă cu bunicul după aceea. Ioan Sandu Pop a înțeles ce se întâmpla, din păcate atât de târziu. Pe celelalte patru le-a lucrat la un alt atelier fotografic, în Sibiu. I-a spus lui Bach de existența lor abia după aceea, dar acesta nici nu a vrut să audă.
–De necrezut! zise Atanasiu. Le aveți aici pe celelalte trei?
Bătrânul deschise albumul care conținea o adevărată avere. În prima fotografie apărea Șefan Cicio-Pop, deschizând lucările adunării. Era la pupitru, mândru de misiunea pe care o avea. O a doua imagine îi surprindea de cei 15 membri ai viitorului Consiliu Dirigent, ce avea să fie ales a doua zi: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Emil Haţieganu, Ion Flueraş, Victor Bontescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi Valeriu Branişte. În fine, a treia fotografie era o imagine de ansamblu a sălii pline de oameni.
–Sunt uluit! Zise Atanasiu. Aveți aici o adevărată comoară istorică. De ce nu ați arătat niciodată pozele unui istoric? Ele trebuie să intre in circulație. Iar acum, în anul Centenarului, cu atât mai mult.
–Cu foarte mulți ani în urmă le-am arătat unui profesor de istorie. Le-a privit cu neîncredere și mi-a spus că nu au cum să fie reale, pentru că nimeni nu a fotografiat interiorul adunării... Iar când i-am spus despre bunicul meu, mi-a zis că inventez. Am renunțat, păstrând taina numai pentru mine și pentru prietenii mei.
–Cred că ajung 100 de ani de tăcere, spuse, blând, Atanasiu. Eu vă promit că îi vom face dreptate, chiar și atât de târziu, bunicului dumneavoastră. Totul este să fiți de acord și să ne oferiți fotografiile pentru a le copia. Personal, v-aș sugera să le donați Academiei Române, care acum este condusă de un destoinic istoric, Ioan Aurel Pop. Vedeți, poartă același nume... Și mai este și ardelean...
Ion Eugen Pop se lăsă destul de ușor convins să doneze albumul foto Academiei Române. Iar o dată cu el și câteva scrisori ale bunicului său către soția lui sau către alți fotografi. Una dintre ele era cea mai valoroasă, pentru că îi povestea fotografului Matei Hațeganu, din Sibiu, participarea lui la Marea Unire. Era o relatare caldă, plină de emoție, a rolului pe care îl avusese în acele clipe. Nu uitase să aduge și tratamentul nedrept pe care îl primise din partea fostului său patron, după 1 Decembrie. Scrisoarea era datată 23 ianuarie și nu mai apucasă să fie expediată.
În seara aceea, Atanasiu, Matei și Sandu au povestit până după miezul nopții despre acel fotograf uitat pe nedrept de urmașii săi. Din timp în timp, cei trei prieteni uitau de vinul roșu din pahare și deschideau albumul pentru a admira fotografiile care aveau să aducă mai multă lumină în legătură cu Marea Adunare de la Alba Iulia. De undeva, dintr-o altă fotografie, parcă le zâmbea Ioan Sandu Pop, imortalizat alături de aparatul cu care participase la marele eveniment istoric. Abia acum, după 100 de ani, posteritatea lui intrase pe mâini bune.
”Oare dreptatea se înfăptuiește în țara aceasta numai o dată la un secol?”. Era o întrebare care îi venea în minte lui Atanasiu, dar mai mult ca sigur era din cauza paharelor de vin roșu, al căror număr începuse să îl uite.
*
Se trezi de dimineață și îl anunță pe un înalt funcționar al Academiei Române că avea să-i prezinte președintelui documente extrem de importante în legătură cu Marea Unire. Ușa era deschisă, fiind așteptat imediat.
Cu toate acestea, era ceva care nu-i dădea pace. Cine era vinovat de moartea lui Ioan Sandu Pop și de ce o făcuse?
Singura modalitate de a afla ceva – dacă mai era posibil – era aceea de a cerceta fondurile Siguranței Statului și ale Poliției Alba Iulia din 1918-1919 de la Arhivele Statului. Își amână plecarea pentru după-amiaza acelei zile și plecă însoțit de Sandu Dumitrescu, un prieten pe care îl dobândise atât de târziu.
Clădirea arhivelor, din strada Mihai Viteazul, una destul de nouă, nu-i sârni prea multe speranțe lui Atanasiu, care se aștepta să găsească o clădire veche, în consonanță cu vârsta doocumentelor păstrate. Îmediat realiză că era o idee preconcepută.
Șefa Arhivelor Alba Iulia, Maria Daniela Zugravu înțelese destul de repede ce doresc cei doi și rugă un lucrător să îi conducă în sala de lectură. Nu peste multă vreme, Atanasiu și Matei s-au trezit înconjurați de un vraf de dosare, vechi de 100 de ani.
–Cu ce începem? se sperie avocatul. Cred că va trebui să-ți anulezi trenul.
–Nici nu mă gândesc, zise Atanasiu. Mâine am întrevedere cu președintele Academiei. Hai să împărțim dosarele. Tu le iei pe astea, iar eu pe celelalte.
–Nu-i drept, mie mi-ai mai dat mai multe, se plânse Matei.
–Poftim, mai pun la mine două. Acum este bine?
–Da, hai să trecem la treabă.
Liniștea se așternu adânc peste sala de lectură unde nu erau decât cei doi cercetători de ocazie. Din când în când, intra același funcționar care îi condusese, întrebându-i dacă au nevoie de ceva. Apoi pleca liniștit.
Orele treceau, iar informația căutată refuza să iasă la suprafață. În schimb, tot felul de alte întâmplări neștiute îl atrăgeau pe Atanasiu cu o forță de nebănuit. Ar fi stat acolo zile întregi, poate săptămâni, pentru a citi toate rapoartele, toate informațiile. Avea ocazia, pentru prima dată în viața lui, să vadă concret, pe bază de documente, cum lucrau cei de la Siguranța Statului și de la Poliție în acei ani atât de îndepărtați.
–Căutăm acul în carul cu fân, zise Matei, la un moment dat.
–Mă tem că ai dreptate. Mai stăm o jumătate de oră, apoi mergem la gară.
Cu cinci minute înainte de termenul asumat, Atanasiu îi arătă prietenului său un document din fondul ”Siguranța Statului”, luna februarie, ziua 25, anul 1919.
–Exact ce căutam! se bucură fostul judiciarist.
–Citește cu glas tare, îi ceru Matei, nerăbdător să afle ce conținea documentul.
–Este o notă semnată de un inspector, Sergiu Șomfelean. Iată ce conține:

”Referitor la omorul comis în ziua de 7 februarie, în Alba Iulia, asupra lui Pop Ioan Sandu, de profesie fotograf, raportăm că s-au făcut cercetări chiar din seara acelei zile. S-a constatat că numitul Pop Ioan Sandu a fost omorât prin înjunghere, fiind deposedat de aparatul de fotografiat și trepiedul pe care le ducea pe bicicletă. I-au fost furate toate, numai aparatul având prețul unei perechi de boi. Nu au fost martori la omor. Totuși, din cercetările întreprinse și din informațiile primite de la agenții noștri, rezultă că omorul a fost înfăptuit de doi bărbați: Janos Barta, un fost angajat al atelierului lui Arthur Bach, dat afară pentru că furase din casa de bani și un apropiat al acestuia, Iuliu Avram, un om fără căpătâi. Avem informații că cei doi au vândut aparatul la Deva, plecând imediat din țară, aflându-se, după câte se pare, în Ungaria. Nu au familii și nu știe nimeni unde s-ar putea adăposti.
Mai avem informații că Pop Ioan Sandu ar fi făcut fotografii în Marea Sală a Unirii, la 1 Decembrie 1918, fiind singurul care a avut acces în interior. Am cerut lămuriri în acest sens fotografului Arthur Bach, fostul lui șef, dar acesta nu ne-a putut confirma dacă era adevărat.
În consecință, propunem clasarea cazului, fără comunicarea de date și informații familiei celui decedat, având în vedere dispariția celor doi suspecți. Vom reveni dacă aceștia vor fi prinși, ca urmare a demersurilor pe care le vom întreprinde în viitor.    
                                           
                        Semnat: inspector Sergiu Șomfelean”
 
–Încă un ca rezolvat, spuse Matei, după mai multe minute de tăcere. De data aceasta, unul cu bătaie istorică. Mircea, tu nu te potolești nici la pensie?
–De unde? Cred că abia mă pregătesc să încep.
*
Peste puține zile, numele lui Ioan Sandu Pop era pe buzele tuturor, iar fotografiile au început să circule după 100 de ani de uitare. Era o ”reparație istorică” pe care Atanasiu o făcea necunoscutului fotograf al Unirii.




Din volumul ”CenteNOIR”, apărut în noiembrie 2018 la Editura Crime Scene Press.














captcha reîncarcă imaginea

Categorii
Actualitate
Politic
Economic
Social
Optimal Antidrog
Actualitatea Europeana
Stiri interne
Justitie & Afaceri Interne
Externe
Apărare
Administratie
Prim plan
Reportaj
Accente
Sănătate
Opinii
Cultură, educaţie
Media, publicitate
Derapaje
Campanii sociale
Sport/Turism
Romania asa cum este
Dosare istorice
Divertisment
Filme
Filmulete haioase
Joburi
Romanii de pretutindeni
Student Press
Spoturi antidrog
Timp liber
Stiri ultima ora
Activitatea Lecturile Regatul Cuvintelor de la Biblioteca Națională din ziua de 27 iunie, ora 18.00, este dedicată concursuluiTinere Condeie.
Activitatea ”Lecturile Regatul Cuvintelor” de la Biblioteca Națională din ziua de 27 iunie, ora 18.00, este dedicată celui mai longeviv concurs de creație literară pentru elevi - Tinere Condeie. Sunt invitați să citească din opera lor laureații din toate timpurile ai concursului, participanții la cenaclul...
Abonare Newsletter
Nume:
E-mail:

PRODUCTII VIDEO ALE COMPANIEI OPTIMAL MEDIA SOLUTION Tel. comanda: 0722344124, e-mail: redactie@optimalmedia.ro

Acasa Companie Editoriale Publicaţii Martor Ocular Redacţie Contact
Actualizat:Zilnic, ISSN 2069 – 0045
Continutul acestui site este proprietatea Optimal Media Solution.
Este interzisa republicarea sau redistribuirea continutului fara mentionarea sursei.