13 septembrie – Ziua Pompierilor
„Am văzut căzând fraţi de ai noştri, companioni de arme”

Bătălia din Dealul Spirii, luni 13 septembrie 1848, reprezintă punctul culminat al revoluţiei române la Bucureşti. Este momentul în care 600 de militari şi pompieri români s-au opus, datorită neînţelegerii evenimentelor de către turci, unei armate de zece ori mai mare.

Din amici, au devenit duşmani

Turcii sosiseră la nord de Dunăre încă din Iulie 1848, sub comanda lui Suleiman Paşa, otoman cu idei înaintate, care înţelegea în cea mai mare parte cauza revoluţionarilor români, motiv pentru care turcii „peste o lună de zile în Giurgiu fură amici, ce se sărutau şi jucau cu soldaţii noştri, ce cu orăşenii şi sătenii din Vlaşca trăiră ca fraţii, ce însuflară atâta dragoste şi încredere românilor”, după cum scria în „Gazeta de Transilvania” , la 19 septembrie 1848. Presiunile politice şi militare ale Rusiei erijată în apărătoarea creştinătăţii sud – dunărene au determinat rechemarea la Istnabul a lui Suleiman Paşa însoţit la Giurgiu de 8000 de bucureşteni „afară de atâtea mii de săteni ce aleargă de prin judeţe” care îl petrecură până la port „în aclamaţii de recunoştinţă”, motiv pentru care „simţitorul Paşă era mişcat până la lacrimi şi până în departe îşi tot lua al său adio cu cea mai mare cordialitate”.

În locul său misiunea otomană a trecut sub comanda lui Fuad Efendi, a cărui carieră de diplomat fusese ratată şi care avea misiunea de a înăbuşi prin orice mijloace revoluţia de la Bucureşti. Imperiul Otoman încearcă, în acest fel, să împiedice permanentizarea prezenţei armatei ţariste între Carpaţi şi Dunăre. Era omul potrivit la momentul potrivit deoarece aflându-se la Giurgiu „abia ieşi la fereastră după atâtea strigări, să primească atâta popor şi atâtea aclamaţii”. Conform ordinului primit „era surd cu totul la strigările: să trăiască Sultanul! Pentru că erau însoţite de alte strigări: să trăiască drepturile Românilor. Ieşi în cele din urmă... ieşi la fereastră şi zise poporului: Huzur, adică să se astâmpere, că va veni singur la Bucureşti şi-i va căuta drepturile”.

Încrezători în cuvintele reprezentantului Imperiului Otoman cetăţenii, parte din ei plini de bucurie, parte din ei dominaţi de gânduri negre, s-au întors în Bucureşti şi s-a dat vestea şi în judeţele vecine de unde „cu zecile de mii veneau sătenii cu preoţi, stindarde, şi cruci, spre a primi la venirea sa în Capitală pe noul trimis”. Acesta însă, chiar dacă ar fi dorit să facă dreptate românilor nu ar fi putut, deoarece era însoţit de reprezentantul Imperiului Rus care avea sarcina de a supraveghea permanent misiunea otomană.

Prietenii nu cer armele

Fără să ceară consimţământul Locotenenţei Domneşti, Fuad Efendi a pătruns cu cei 10.000 de soldaţi ai săi în Bucureşti, în ziua de luni 13 septembrie 1848. cei trei membri ai Locotenenţei Domneşti erau conştienţi că nu se va putea rezista puhoiului otoman cu cei 400 de militari care asigurau liniştea publică în Bucureşti, la care se adăugau aproximativ 200 de pompieri, aflaţi la Poliţia Capitalei sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu. Din această cauză Ion Heliade Rădulescu a cerut bucureştenilor să meargă liniştiţi acasă pentru „a nu da pricina de nevoi ce nu le merită ţara” menţionând următoarele: „Vie răul de unde va veni, numai de la noi să nu vie. Cine va începe va fi responsabil”.

Anterior cu o zi, comandantul garnizoanei Bucureşti, colonelul Radu Golescu a ridicat problema dacă va preda sau nu cazarma la cererea turcilor (aceasta poate fi predată deoarece „turcii vin ca nişte oaspeţi”, numai că în cazarmă vor trebui să stea militarii români „unde să vie şi compania de pompieri spre a da onorurile ostăşeşti generalului turc şi oştirii, şi apoi după primirea să se retragă soldaţii noştri în oraş”. În ceea ce priveşte dacă vor preda sau nu armele răspunsul a fost foarte clar: „ Să nu le daţi prietenii nu cer armele”. În concluzie în ziua de 13 septembrie 1848 cei 400 de militari români erau în cazarma din Dealul Spirii, pregătiţi să dea onorurile oştirii otomane iar în momentul în care a venit ştirea că acesta se apropie „se trimise ştire către pompieri ce erau la poliţie să vină a se uni cu ceilalţi soldaţi şi a face onorurile cuvenite turcilor”.

Pregătirea onorului

Conform declaraţiei făcute după 13 septembrie 1848, de către căpitanul Deivos, militarii se aflau în garnizoană la ora 14 şi 15 minute, sub conducerea maiorului Greceanu care se afla la comandă. Batalionul format din patru divizioane a primit ordinul de a prezenta armele în onoarea stindardului nostru tricolor care era scos din cancelaria regimentului. În sunete de tobe şi trâmbiţaşi „pe rândurile stindardului intraseră în centrul batalionului”, a fost zărită oastea otomană defilând pe la poarta cazarmei urmată de Kerim Paşa şi de mai multe companii de infanterie cu muzica lor în frunte. Dacă în prima fază infanteria otomană era „risipită şi fără nici o regulă”, venind în fuga mare, „de odată zărim că se împărţi pe cele două laturi ale şoselei din faţa cazarmei”. În timp de trei minute militarii români „cu puştile în cumpănire, porniră cu pas iute şi iarăşi se opriră către piaţa cazarmei, după comanda şefului de batalion”, în timp ce la poarta unităţii se afla, încă de la sosirea armatei turceşti, „în pichet de vre-o 20 de soldaţi de-ai noştri, cu puşca în mână şi subt ordinele d-lui sublocotenent Ioniţă”, ofiţerul de serviciu în această zi memorabilă.

Consulul Franţei la Bucureşti martor ocular pe „Dealul Spirii” arată că oastea otomană formată dintr-un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, şase piese de artilerie, restul urmând în dezordine, a oprit escadronul „în curtea palatului strălucitor”, infanteria „s-a aşezat în ambuscadă în spatele palisadei cazărmii , iar piesele de artilerie au fost îndreptate înspre aceasta, în vreme ce militarii români erau aşezaţi” în coloane drepte şi paralele, dând onorurile militare turcilor.

Acel aer românesc

Armata otomană s-a aşezat toată, în ordine de bătaie, în faţa cazarmei moment în care, aceasta mirându-se „de paşnica noastră atitudine”, un ofiţer turc s-a oprit la poartă şi a început să discute în româneşte cu Radu Golescu propunându-i ca militarii români să-şi depună armele. La care proastă cerere d. Golescu răspunse „cu acel aer românesc”, că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mult este mulţumit în acest caz decât să se vadă dezarmat”. Mişcările efectuate de români au fost explicate ca exerciţiiobişnuite şi cum puştile nu erau încărcate turcii nu aveau de ce să se teme, ne fiind vorba de o „preparare ostilă în contră-le”.

Atacul otoman

Eşuând încercarea de a dezarma pe români prin vicleşug „nu trecu un minut şi văzurăm un pluton de cavaleri lănceri năvălind asupra pichetului din poartă. Soldaţii care compuneau acest pichet se arătară demni de misia lor şi, fără să se descurajeze de mulţimea turcilor, luară puşca la cătare şi-i împinseră cu dispreţ, fără însă de vre-o descărcătură de armă”. În faţa unei asemenea riposte curajoase călăreţii turci au fost obligaţi să se retragă.

„Acum se putea citi pe frunţile turcilor sceleratul lor scop, scop mediat pe care îl mai creaseră şi asupra ţăranilor, care cu mâinile goale le ieşiră înainte ca să-i primească ca pe nişte amici”.

Într-o asemenea împrejurare, în care se cerea atitudine fermă din partea ofiţerilor pentru ca soldaţii să aibă exemplu de urmat, a intervenit părăsirea cazarmei de către maiorul Greceanu „ce se oprise cam între noi şi poartă, spre a observa poate mişcarea turcilor şi cunoscând aevea fatala înşelăciune, comandă umplerea puştii liberă şi fără comandă. Aceasta îi fu ultima comandă şi văzurăm apoi pe bietul maior luând-o la picior şi, pe o portiţă... se făcu nevăzut”.

Sub presiunea focului inamic, colonelul Radu Golescu şi ofiţerii care îi însoţeau, s-a retras în cazarmă, în vreme ce „comandierul Papazoghu” aflat la comanda unei rezerve de aproximativ 40 militari situată în colţul dinspre oraş al fortificaţiei şi cu sarcina de a nu permite accesul spre „ierbărie” (magazin cu praf de puşcă), a început să răcnească „ca disperaţii că turci ne topesc şi nu mai este altă scăpare decât fuga”. Împreună cu o parte din cei aflaţi sub comanda sa a alergat prin spatele „casarmei de amuniţii” pentru ca în cele din urmă să ajungă „în sânul familiei sale ce şade la Câmpul Libertăţii. În vreme ce Greceanu şi Papazoghu îşi găseau refugiu în oraş, „auzirăm descărcături de puşti urmate de bubuitul canonadelor şi am văzut căzând fraţi de ai noştri, companioni de arme ce postau pichetul de la poartă”.

Pompierii şi Pavel Zăgănescu

Acesta este momentul în care de cazarma din Dealul Spirii se apropia compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu care avea ordin de a se uni cu cei din cazarmă. Pentru a ilustra dramatismul conflictului dăm cuvântul căpitanului de pompieri: „Cum văzui acea orânduire ostilă , îmi veni să stau şi să comand înapoi în oraş însă ştiam ordinele şi mă hotărâi să trec înainte a mă uni cu ceilalţi soldaţi din cazarmă. Comandai cu pas iute şi cu soldaţi cu puşca alene pe umăr, îmi făcui loc prin mulţimea turcilor, despicându-i la dreapta şi la stânga.Văzui fitilele aprinse la tunuri şi turci aşteptându-ne să venim îndărătul lor. Comandai mai iute. Turcii comandară ca mai toţi ai lor, ce-i despicam spre dreapta, să treacă către dânşii la stânga; în iuţeala lor un turc se împiedică de unul din soldaţii mei şi căzu. Un ofiţer turc lovi cu latul sabiei pe soldatul meu; un alt soldat turc, văzând exemplul ofiţerului, descărcă puşca într-unul din soldaţii mei şi-l culcă jos mort”.

Pe tunuri că ne prăpădesc

În urma acestei acţiuni „eram drept în gura tunurilor şi zisei să dăm mai iute a ne apropia de cazarmă. Soldaţii mei erau cu puştile goale (neîncărcate). Când trecurăm mai mult de jumătate din dreptul tunurilor, şi când toţi turcii trecuseră în partea stângă, de odată pocni un tun şi deschise drum larg între soldaţii mei. Se repetară tunurile, mai omorâră câţiva, începură puştile carabinele turceşti; era încă mai la adăpost lângă cazarmă. Umplură flăcăii puştile şi comandai foc. De vre-o două trei ori descărcară ai noştri. Mitralia însă ne prăpădea. Începură soldaţii a se culca la pământ, când se descărcau tunurile şi disperaţi strigară cu toţii: „Pe tunuri, copii, că ne prăpădesc”. De odată alergară cu toţii; tunurile erau pline (încărcate) şi li se puneau în acel moment foc (pentru a putea trage). Soldaţii mai năvală le suciră odată în loc şi le întoarseră cu gura către turci. Pocniră odată şi stinseră mulţimea de vrăjmaşi. Aceasta fu prada cea mai mare. Ai noştri erau stăpâni pe tunuri”.

Răniţi români ucişi

Tunurile erau greu însă de păstrat, pompierii aflându-se în mijlocul taberei otomane, astfel că un ofiţer turc s-a repezit spre Pavel Zăgănescu. „Eu luai puşca din mâna unui soldat, îl ochi-i şi-l culcai jos de pe cal. Fraţii noştri din cazarmă dau şi ei mereu, însă focurile lor veneau de departe. Sfârşiserăm patroanele, aleragă soldaţii noştri a se căpui şi luau care cum puteau. Atunci generalul turc, căruia i se ucise calul sub dânsul, strigă să stea focul şi soldaţii noştri din curtea casarmei, ardicară într-o sabie o batistă albă. Începurăm a parlamenta... Locotenentul meu Dănescul era rănit şi zăcea cu capul pe o buturugă. Un turc vine lângă dânsul, îl îmboldeşte puşca în cap; el ardică capul. Turcul, văzându-l că e viu, îi descarcă puşca în cap şi-l lasă mort. Un cetăţean din întâmplare vede acea cruzime; smulge un par şi pocneşte pe turc în cap; îi smulge puşca din mână o înfinge apoi în alt turc ce venea asupra lui, îl ucide şi pe acela, şi ia puşca şi cu amândouă armele se repede de-a fuga la vale în mahalaua Isvor”.

Vânduţi de turci

Revenim la căpitanul Devios care, după ce soldaţii săi au descărcat mai multe rânduri de focuri, arată: „Zării intrând pe poarta cazarmei şase pompieri, care în iuţeala intrării lor, pe loc se văzură împuşcaţi de turci; nu trecu un minut şi iarăţi mai văzui intrând în fuga mare pe d. Căpitan Zăgănescu cu vreo 30 soldaţi pompieri, având stindardul tricolor”. Pentru a asigura apărfarea căpitanului Zăgănescu a rămas la poartă cu vreo zece soldaţi de ai săi, în vreme ce ceilalţi în frunte cu fetfebelul Ion Mince au intrat în rândurile militarilor unde Ion Mince, care era şi port-stindardul companiei a fost rănit, iar alţi soldaţi cu fost răniţi în pulpe. În acelaşi timp Pavel Zăgănescu a mai doborât un cavalerist turc după care s-a retras în flancul stâng al militarilor români.

Referindu-se la acest episod eroul pompierilor menţiona: „restul soldaţilor mai intrase în curtea cazarmei şi se unise cu ceilalţi”. Bieţii oameni, mai mult decât zecimaţi într-un chip infam, ieşiţi din sine de turbare şi disperaţie, mă puseseră în mijloc în strigări ameninţătoare. „Era normal deoarece pompierii săi îl acuzau că i-a adus în mijlocul turcilor cu puştile goale, că turcii i-au ucis şi rănit, că ei au fost vânduţi. Ne ştiind ce să le răspundă a strigat şi el: „Vânduţi fraţilor însă de turci. Să murim cu toţi ca nişte bravi”. Şi aveam dreptate deoarece turcii au fost cei care au provocat acest conflict cu toate că soldaţii pompieri erau convinşi, încă din momentul plecării de la poliţie, că este posibil să aibă loc un conflict armat, în condiţiile în care fuseră lăsaţi să apere acest ordin au zis: „luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi aici ca pe nişte nevolnici, căci dacă acolo în Dealul Spirii ca fi vreu război noi vrem să murim ca fraţii noştri”.

Prezenţa pompierilor, trădarea turcilor şi riposta dură a românilor este surprinsă şi de consulul Franţei la Bucureşti care menţiona în raportul său: „După puţin timp, pompierii pe care colonelul Golescu i-a căutat cu un sfert de oră înaintea defilării armatei au sosit la cazarmă cu arma la umăr traversând rândurile turceşti care ocupau şoseaua. Atunci, fără a avea cea mai mică provocare din partea trupelor valahe, turcii au lansat foc asupra flancului stâng al Companiei de pompieri din care un mare număr va rămâne pe poziţii (vor muri). Pompierii au rezistat eroic, dar cu pierderi grele, iar 30 dintre ei, urmaţi de căpitan, au intrat în cazarmă şi s-au reunit cu trupele de linie. Peste acest număr şase mor în mijlocul curţii, urmare a rănilor lor. Alţii zece erau mai mult sau mai puţin răniţi”.

Promisiuni nerespectate

Văzând hotărârea fermă apompierilor de a lupta până la moarte, turcii au cerut încetarea focului arătând că acesta a fost deschis din greşeală. Pentru acest lucru a fost folosit ca translator pitarul Grigore din Giurgiu care „veni şi zise soldaţilor noştri din partea Paşei, că e pace, numai să lase armele şi să se ducă fiecare pe acasă”. Convinşi de aceste vorbe şi conştienţi, totuşi că nu pot rezista multă vreme, după ce s-au consultat cu ofiţerii” se hotărâră cu toţi a da armele, numai că, imediat după ce au ieşit neînarmaţi din cazarmă, începură tunurile cu mitraliere şi îi secerau grozav”. Zăgănescu, care era încă în cazarmă arată foarte realist: „Fugă ca asta nu ştiu să fi dat nici odată, săream, cădeam, mă sculam, fugeam iute de crăpa fierea în mine. Gloanţele planau după mine, ulucile erau înalte. Sării şi înfipsei mâna pe cuomea lor, ce putere avui în braţ, ce uşurinţă în trup, nu pot spune, căci ca un cerb fui de odată dincolo... Fugeam şi nu ştiam încotro mă duc... şi nimeni în mahalaua Dudescului”. La acelaşi tratament au fost supuşi şi militarii căpitanului Devios care „strigând cu toţii încă odată ura, apucară fiecare unde destinul ne îndrepta paşii, auzii comanda ale vous! Şi o descărcătură a puştilor vărsă asupra noastră o îmbelşugată ploaie de gloanţe care ţinu mai mult de juma de oră”.

În urma confruntării din dealul Spirii, purtată împotriva invadatorilor otomani, pentru izbânda ideilor revoluţiei române, pe câmpul de luptă s-au jertfit peste 80 militari români, în majoritatea lor pompieri. Pierderile suferite de inamic s-au cifrat la aproape 200 de militari.

Evenimentul din 13 septembrie 1848 demonstrează, din punct de vedere stratgic, legătura strânsă dintre cadre şi trupe concretizată prin vitejie, curaj, măiestrie în rezolvaea oportună a diferitelor situaţii de luptă, capacitatea de rezistenţă ridicată şi spirit de scarificiu chiar dacă această confruntarea cu forţele inamice, de zece ori mai mari, a fost inegală.

Premoniţie românească

Conştinet de faptul că înfrângerea revoluţiei de la Bucureşti a fost cauzată de presiunea Rusiei asupra Turciei, Devios avea să menţioneze în zilele imediat următoare: „judece fiecare barbarica purtare a turcilor şi vază până unde misandropia şi păgânătatea i-au îndemnat a fi creaturi ruseşti, creaturi infernale, care n-au cruţat nici legi, nici sacrificiile ce le acordasem, nici proprietăţi, nici femei, nici copii, şi au trecut subt sabie tot ce furia lor întâmpina şi cu toată lăcomia i-a făcut să poftească. Te plâng, Turcio, şi cu atât mai mult te plâng, cu cât îţi prevăd timpuria-ţi cădere şi proasta-ţi politică, care se încovoae ca ceara de o răstire a Rusiei”.

Premoniţia perfectă din moment ce mulţi dintre cei care au participat în lupta de pe Dealul Spirii, în cea mai mare parte tineri, aveau să apuce, peste 29 de ani, anul 1877, când, cu substanţial sprijin militar şi logistic românesc, Rusia avea să înfrângă Turcia, iar România să-şi câştige independenţa naţională.

Vlăsceni în Dealul Spirii

La nivelul actual al documentaţiei noastre avem puţine informaţii despre participarea militarilor vlăsceni, la bătălia din Dealul Spirii. Cu toate acestea studierea documentelor păstrate la Serviciul Judeţean Giurgiu a Arhivelor Naţionale, în fondul „Prefectura judeţului Vlaşca”, ne-a permis să decoperim o informaţie din 6 martie 1875, prin care Stan Baicu Văduva, din Compania de Pompieri şi Stoica Drăghici din Regimentul 2 Infanterie, cereau să li se acorde o pensie lunară de 80 de lei, în conformitate cu „Înaltul decret, Nr.339, înseriat în Monitorul oficial, Nr.12, din a.c. 1875”, care „dă un drept de recompensă mensuală de lei 30 tuturor militarilor care au luat parte în lupta de la 1848 (13 septembrie)”.

În susţinerea motivaţiei, cei doi vin cu „brevetele ce avem, cu care ni s-au dat Medaliile Comemorative pentru acea luptă”, motiv pentru care prefectul judeţului Vlaşca este rugat respectuos, ca reprezentant al guvernului, „de a interveni către Domnul Ministru de Resbel spre a ni se elibera acea recompensă socotit de la 15 martie 1874 de când s-a promulgat Legea prin care se acordase această recompensă numai pompierilor”. Din analiza ultimei fraze a documentului” spre a vă convinge însă de identitatea noastră avem onoarea a vă alătura pe lângă aceasta două dovezi legalizate de Onor Primăria locală”, ne permitem să apreciem că cei doi locuiau în Giurgiu în anul 1875.

După numai 11 zile, Ministrul de război, prin Direcţia Personal şi operaţii militare, înştiinţa pe prefectul judeţului nostru că „nu se poate acorda nici o pensiune foştilor Soldaţi în armată Stan Baicu Văduva şi Stoica Dinu, espre care tratează menţionatul Dv, raport, pentru că recompensa acordată prin legea din 14 februarie anul curent, priveşte numai pe cei care se aflau deja pensionari ai Casei dotaţiei Oastei şi care sânt aceia care au fost răniţi la 1848 şi nu se pot hrăni singuri”. Din rezoluţia prefectului „Ordin la Poliţaiu cerându-i a comunica cele conţinute în prezentul ordin persoanelor reclamate”, întărim concluzia că cei doi locuiau în Giurgiu.

Consilier sup. Ancu Damian