410 ani de la Batalia de la Guruslau
Nemuritorul Mihai Vodă cel Viteaz

În toamna anului 1600, în urma înfrângerii de la Mirâslău (18 septembrie), Moldova a fost ocupată de către polonezi care au repus pe tronul de la Suceava pe filopolonul Ieremia Movilă, pentru ca după lupta de la Bucov (20 octombrie) în Ţara Românească să ajungă domnitor fratele acestuia Simion Movilă context în care, înfrânt şi lângă Curtea de Argeş (25 noiembrie), voievodul român a fost obligat să plece la Viena unde a ajuns la 12 ianuarie 1601 pentru a-l determina pe aliatul său împăratul Rudolf al II-lea să îi acorde sprijinul necesar în vederea restabilii autorităţii sale. Prin această acţiune Unificatorul demonstra că nu a renunţat la programul său politic – făurirea şi apărarea statului român unitar mutând, de data aceasta, centrul de greutate al acţiunii sale pe tărâm diplomatic, conştient că pentru apărarea Unirii era necesară, în acel moment, asigurarea colaborării cu Imperiul Habsburgic.

În primăvara lui 1601 interesele politice ale acestui imperiu au fost grav afectate de revenirea lui Sigismund Bathori pe tronul Transilvaniei (3 februarie) cu sprijinul nobilimii maghiare nemulţumită de măsurile domniei „valahului” care „…mergeau pe linia reconstituirii Daciei şi a drepturilor românilor”, fiind binecunoscut faptul că, în câteva luni s-au luat decizii foarte importante în Transilvania, „de care domnul şi oameni lui se îndrăgostesc tot mai mult pe măsură ce trece vreme”. Recunoaşterea, pentru prima dată, a confesiunii ortodoxe, introducerea ca limbă oficială a limbii române, schimbarea titlului de locţiitor al împăratului Rudolf cu aceea de „domn a toată ţara Ardealului”, acordarea de danii, castele şi curţi unor boieri munteni, clădirea de biserici şi mănăstiri, înfiinţarea unei episcopii ortodoxe în Alba Iula, scutirea preoţilor români de robotă, acordarea dreptului de păşunat liber pentru satele româneşti, promovarea în funcţiile cheie a unor oameni de credinţă dar şi capabili, desfiinţarea barierelor vamale, au fost acţiuni care nu au convenit privilegiaţilor maghiari sau habsburgilor.

Din aceste cauze tratativele cu imperialii au decurs deosebit de greu şi numai revenirea lui Sigismund în Transilvania l-a determinat pe Rudolf al II-lea să îl primească pe voievodul român în zilele de 1 şi 5 martie 1601, la Praga, întâlniri în cadrul cărora Mihai şi-a declarat acordul pentru o acţiune militară conjugată împotriva forţelor externe şi interne care îl sprijineau pe Sigismund. Rudolf al II-lea a fost de acord deoarece se vedea exclus din competiţia pentru stăpânirea spaţiului românesc unde Polonia şi Imperiul Otoman încercau să exercite un condominium.

Revenirea lui Mihai în Transilvania şi preluarea comenzii celor 10.000 de militari români din Moldova şi Ţara Româneasca, la care se adăugau cei 8.000-10.000 de soldaţi imperiali conduşi de generalul Gheorghe Basta – omul de încredere al lui Rudolf al II-lea, a îngrijorat atât Înalta Poartă cât şi Polonia care îşi vedeau ameninţate interesele expansioniste în spaţiul românesc mai ales că, voievodul român a chemat la luptă poporul împotriva stăpânirii străine, fiind îndemnat să se ridice şi să izgonească pe movileşti, în vreme ce secuii erau chemaţi să se ridice împotriva nobilimii maghiare trădătoare.

Guruslău,  ultima manifestare a talentului militar al lui Mihai Viteazul

Lupta de la Guruslău, din 3/13 august 1601, a reprezentat ultima manifestare a talentului militar al lui Mihai Viteazul, armata acestuia reuşind să captureze 88 de steaguri, faţă de numai 22 de steaguri capturate de către Basta, steaguri care au fost trimise lui Rudof al II-lea la Praga.

După această victorie eroul de la Călugăreni şi Şelimber era din nou domn al Transilvaniei şi Ţării Româneşti, era urmat iarăşi de popor care l-a primit ca pe un eliberator. Se părea că Unirea va putea fi din nou realizată dar, viziunea sa de perspectivă privind destinul poporului român, acţiunea sa energică şi fără de răgaz pentru realizarea unităţii politice şi a independenţei, aderenţa poporului la ideile sale, capacitatea remarcabilă de a conduce, au fost calităţile unei personalităţi proeminente care reprezenta o ameninţare gravă pentru puterile vecine expansioniste şi, în mod deosebit, patru Rudolf al II-lea, astfel că acesta a recurs la una din armele încercate ale arsenalului marilor puteri politice – asasinatul politic, concretizat în Câmpia Turzii, 9 august 1601 când, aşa cum preciza cronica munteană „… căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse nici să înprilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol, în pulbere, că aşa au lucrat pizma încă dinceputul lumii. Că pizma a pierdut pă mulţi bărbaţi fără de vină ca şi acesta…Şi  rămaseră creştinii şi mai vârtos Tara Românească săraci de dânsul”.

Pierea astfel, la Câmpia Turzii, în urmă cu 410 ani, cel care era considerat de contemporani „căpitan atât de valoros…, cel de care se temea sultanul atât de mult odinioară tocmai în palatul său de la Constantinopol”, cel despre care un cronicar otoman - referindu-se la campania din 1595, spunea „o asemenea pierdere nu i se întâmplase oştii islamice până acum”, acel om despre care se spunea că este „om cu inteligenţă ascuţită”, „un militar excelent, bun şi viteaz, ceea ce a dovedit cu mintea şi cu fapta sa”, omul despre care regina Angliei era informată că „ceea ce regi şi principi nu au putut spera să realizeze a fost săvârşit de un Mihai”. Pierea la Câmpia Turzii cel al cărui nume câştigase „o măreţie şi faimă neînchipuite, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaiîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii care tremurau cu toţii de puterea armelor lui” şi care „se bucura de o mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuţile”.

Pierea la Câmpia Turzii cel care reuşise, prin fapta armelor pusă în slujba conştiinţei de neam şi lege, să se numească „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, denumire care s-a răspândit cu iuţeala fulgerului în toată Europa astfel că, la numai câteva zile după eveniment la Londra se ştia că a eliberat „Bogdania (Moldova; n. ns.) pe care a alăturat-o Transilvaniei şi Valahiei, el devenind prinţ unic al acestor trei provincii” româneşti. În acest context habsburgii, polonezii şi otomanii au primit vestea cu consternare, motiv pentru care conducătorii acestora s-au ridicat „în acelaşi timp ca să-l distrugă şi să-i zdrobeasca marea Putere”, după cum afirma contemporanul Gheorghe Palamed şi poetul marelui nostru erou.

În contrast cu aceste mari puteri aflate în luptă pentru supremaţie la linia Dunării româneşti, majoritatea contemporanilor a primit unirea celor trei Ţări Române cu deosebit respect întrucât „cele trei ţări vecine, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, cel mai sigur bastion din această parte a creştinătăţii şi cel mai expus furiei vrăjmaşului comun, au fost acum încă o dată unite… spre marele câştig al lumii creştine şi paguba turcilor”, după cum se arăta într-o istorie a turcilor apărută la Londra în 1603, la numai doi ani după tragica sa dispariţie.  Interesantă este propoziţia „au fost încă o dată unite”, propoziţie care demonstrează că autorul lucrării – un om de ştiinţă nu unul politic, recunoştea că cele trei ţări au fost o dată o singură ţară.

Mihai devenise idolul celor mulţi, numele său câştigase „o măreţie şi faimă neînchipuite, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, …, se bucura de mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele de vitejie. Pentru contemporanii de bună credinţă era clar că nu a fost un general setos de glorie, cuceritor şi asupritor de popoare, el ridicându-se la luptă şi jertfindu-se „pentru gloria neamului” său şi „a acelor români din care socotesc că îşi trage obârşia”. În acest sens un istoric francez concluziona că, încă de la începutul domniei „Mihai şi-a fixat ca suprem ţel şi principal proiect eliberarea ţării sale”, pentru ca un cronicar silezian, bun cunoscător al faptelor voievodului român şi contemporan cu acesta, să susţină că Mihai „merită preţuirea tuturor celor buni…, cel mai bun şi cel mai iubitor de patrie…, binefăcătorul părinte al patriei, apărătorul ei valoros şi fericit”.

Pentru toată lumea era evident, la nivelul conştiinţei populare, percepţia unităţii dintre românii de la nord şi de la sud de Carpaţi, comunitate etnică şi de destin istoric. A fost acea realitate descrisă de un profesor din Amberg  care spunea că transilvănenii „…ţineau mai mult la unul de-al lor, un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta. Căci oare ce-i este mai apropia Transilvaniei decât valahul din vecinătate, Şi, care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor. Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de acelaşi nume, daci sunt şi unii şi alţii”.

Vinovaţi de transformarea lui Mihai în „Nemuritorul” sunt cei care au conspirat împotrivă constituirii în sud-estul Europei a unui stat unitar român, a cărui existenţă ar fi pus în pericol speranţele lor expansioniste. „Nelegiuitul Basta” este doar aparent vinovat. În spatele său se afla stăpânul său, împăratul Rudolf al II-lea, care credea că va putea cotropi pământul românesc prin eliminarea lui Mihai. În realitate, după cum precizau în acei ani agenţii englezi la Poartă, „datorită morţii sale poporul doreşte şi mai puţin să accepte protecţia împăratului, temându-se de el mai mult decât de sultan”.

„A muri e un lucru comun pentru toţi, dar a muri glorios nu le e dat decât la puţini şi la cei mai valoroşi” se spune că ar fi zis Mihai Viteazul. Indiferent dacă a spus aceste cuvinte sau nu, voievodul şi-a făcut datoria faţă de neamul său contribuind din plin la afirmarea, în perioada mediat următoare, a ideii de unitate de neam şi lege. Mihai a fost „…reprezentantul marelui ideal de unire. El a căzut jertfă pentru ca să adeverească cuvântul: nici o idee mare nu va învinge fără de jertfă”…

Ancu Damian