Optimal Media
Laureații concursului de creație literară pentru elevi ”Tinere condeie” la ”Lecturile Regatul Cuvintelor”  |   De la „Faust” la „Romeo şi Julieta” : Opera lirică în creaţia lui Charles Gounod. Expoziţie  |   Filosoful Mihai Șora a fost jignit de un jandarm  |   Au fost acordate Trofeele Tudor Opriș și Regatul Cuvintelor in Tabăra Tinere condeie  |   „FUTURE FOLK” – o iniţiativă care aduce în actualitate valori şi simboluri ale costumului tradiţional  |  
  Dosare istorice
10.01.2015

Dosare istorice/ MIHAI VITEAZUL ŞI VLAŞCA, de Ancu Damian

Noiembrie 1594 – ianuarie 1595



Împlinirea, în această perioadă, a 420 de ani de la strălucita victorie de la Călugăreni a marelui voievod şi domn Mihai Viteazul şi de al cărui gând în faptă legăm în mod indestructibil prima mare unire a neamului nostru sub un sigur sceptru, este un binevenit prilej de a încerca o sumară prezentare a personalităţii acestuia prin reliefarea legăturilor care au existat între el şi judeţul Vlaşca.



Facem acest lucru gândindu-ne că Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti au pregătit în mod strălucit „briliantul cununei gloriei româneşti” de la Călugăreni, briliant concretizat în victoria obţinută prin reunirea oştilor celor trei ţări române, reunire care avea să-l determine pe Mihai Viteazul să cuteze a gândi şi să realizeze Marea Unire.



Toate acestea ne permit să apreciem că judeţul Vlaşca – judeţ cu puternică rezonanţă istorică, a fost ridicat pe o nouă treaptă în ierarhia valorilor naţionale prin gândul şi fapta celui care a fost, este şi va rămâne de-a pururi marele voievod şi domn Mihai Viteazul Unificatorul.



Ca voievod avea atribuţiuni militare, fiind de fapt comandantul suprem al armatei române; ca domn avea misiunea de a lua măsurile necesare bunei desfăşurări a vieţii de zi cu zi a poporului pe care îl reprezenta şi îl conducea.



Mai mult voievod decât domn Eroul închidea în mod strălucit sfârşitul secolului său şi a fost mai mult voievod deoarece sfârşitul său de secol a însemnat o aprigă încrâncenare românească având menirea de a demonstra civilizaţiei europene de atunci dreptul la existenţă al poporului nostru, ca o existenţă liberă şi neatârnată.



A fost în primul rând voievod şi în al doilea rând domn pentru că epoca lui a fost epoca înfruntării cu două mari imperii, obiectul acesteia fiind chiar poporul său pe care El a reuşit să-l transforme din obiect în subiect – dar cu câteva sacrificii?



„Mihai Viteazul şi Vlaşca” reprezintă o noţiune istorică în care se combină o personalitate de adâncă reverberaţie în conştiinţa fiecărui român cu un toponim concludent pentru procesul de formare al poporului şi a limbii române, o realitate generată de programul politic şi militar al generaţiei Viteazului care urmărea înlăturarea ameninţării existente la graniţele ţării prin crearea unui front unic al celor trei ţări române, front care să poată rezista presiunilor tot mai crescânde ale turcilor, habsburgilor şi polonezilor şi să consolideze deplina independenţă în relaţiile cu Poarta Otomană.



Conform acestui plan trebuie realizată – într-o primă fază, eliberarea acelor teritorii româneşti care fuseseră transformate de turci în kazale, acţiune prin intermediul căreia s-ar fi obţinut controlul românesc asupra liniei Dunării şi s-ar fi creat largi posibilităţi înlăturării pericolelor externe.



Sarcina îndeplinirii acestei misiuni a revenit lui Mihai Viteazul şi era deosebit de grea dacă ţinem cont că în deceniul premergător urcării sale pe tron numai din Moldova şi Ţara Românească turcii obţinuseră 3,5 milioane galbeni din competiţia pentru domnie, sumă la care se adăugau aproximativ 6,7 milioane ducaţi aur reprezentând datoriile contractate de domnitorii celor două ţări româneşti faţă de creditori pentru ocuparea tronului; nu au fost luate în calcul şi sumele care reprezentau tributul.



Fiu al lui Pătraşcu cel Bun, „coborâtor din vechi voievozi ai Moldovei” după unii cronicari şi istorici, Mihai ne apare la ceas de grea cumpănă „din pulberea pământului (românesc n.ns.)” după cum afirmă în perioadă ambasadorul Spaniei la Praga.



Programul politico-militar al generaţiei româneşti de la sfârşitul secolului al XVI-lea a fost declanşat, în mod simultan, la Iaşi şi Bucureşti, în ziua de 13 noiembrie 1594, prin eliminarea oricărei prezenţe inamice din capitalele celor două ţari, Moldova şi Ţara Românească, acţiune în urma căreia a fost declanşată campania militară din toamna anului 1594 şi primăvara anului 1595 prin care Mihai urmărea crearea unei superiorităţi tactice urmărind distrugerea rezervelor militare otomane de la sud de Dunăre, convins că cei aproximativ 100.000 de soldaţi pe care îi puteau avea cele trei ţări româneşti aveau o sarcină deosebit de grea în faţa celor 160.000 – 200.000 luptători otomani ce puteau fi concentraţi pe atunci la Dunăre, acestora adăugându-li-se şi călărimea tătară a hanului Crimeii.



GIURGIU – noiembrie 1594



Noiembrie 1594 reprezintă momentul în care voievodul român declanşează războiul antiotoman prin eliminarea fizică a tuturor creditorilor săi din Bucureşti, o acţiune similară declanşându-se şi în Moldova lui Aron Vodă. Referindu-se la acest moment istoricul turc Kara Celebi Zade arată cauzele care l-au declanşat: „Viclenii care veneau la Mihai, în numele creditorilor, îi cereau acestuia să pună biruri pentru a-şi plăti datoriile ceea ce l-a scos din răbdări. Trecându-i pe toţi prin ascuţişul sabiei, el şi-a dat pe faţă gândurile sale de uneltire şi răscoală pe care le ţinea ascunse în inima sa”. Practic, problema creditorilor a fost doar pretextul războiului antiotoman fiind de la bun început gândit de către Mihai Viteazul.



Ibrahim Pecevi povesteşte cazul ajutorului de cadiu (de judecător) al raialei Giurgiu, care a fost martor ocular al acestor evenimente şi care a scăpat datorită unui român care era foarte bun prieten cu el. „Eu l-am întrebat: Ce să fie oare? Iar el mi-a zis: Dacă vrei să-mi asculţi cuvântul, să nu mai rămâi aici până la chindie şi, de asemenea, mergând la Giurgiu, să nu te laşi dus de gânduri, ci să te străduieşti să pleci îndată la Rusciuk şi să treci Dunărea cu un ceas mai devreme… Negăsind alt mijloc m-am dezbrăcat de îndată şi, fiind un înotător foarte bun, am trecut Dunărea înot. Afară de mine a mai trecut un om. Dintre locuitorii Giurgiului, care, cu femei şi cu copii, erau 3.000-4.000 de suflete, n-a scăpat nici unul, afară de noi doi… şi oraşul a fost incendiat”.



Finalul acestei relatări este rezultatul răscoalei de la Bucureşti, din 13 noiembrie 1594, în urma căreia voievodul român „…urmărind de asemenea să-i slăbească (pe turci, n.ns.) şi să se descotorosească de ei, la 14 zile după aceasta a atacat Giurgiul, un oraş mare al turcilor pe malul Dunării, pe care l-a incendiat în întregime, cu excepţia cetăţii…”



Acelaşi moment este descris şi de Balthazar Walter, mult mai bine şi mai precis informat, care precizează: „Fără multă întârziere îşi propune să-i atace şi să pedepsească pe turcii ce se aflau întăriţi în cetăţi şi fortăreţe; la 15 ale aceleiaşi luni (noiembrie 1594, n.ns.) la Giurgiu, pe malul Dunării, dă pradă focului cetatea supusă turcului, ucide o mulţime de turci şi, lăsând în pace deocamdată fortăreaţa cea întărită, se întoarce, încărcat de prăzi, la Bucureşti”.



Necucerirea fortăreţei se datorează lipsei artileriei şi apropierii iernii (pe stil nou era ziua de 25 noiembrie), la care trebuie să adăugăm numărul mare de turci care se aflau în ea, lucru desprins dintr-o informaţie din Alba-Iulia, de la 11 decembrie 1594, relaţie care lasă să se înţeleagă posibilitatea cuceririi acesteia, atunci când afirmă: „La Giurgiu s-au găsit ca provizii în cantităţi mari: făină, untură, miere şi alte produse pe care turcii ar fi vrut să le ducă pe toate la Sinan paşa şi, pentru că cetăţile au suferit şi alte pagube, ei au speranţa ca astfel să fie cucerite”, speranţă care ar fi fost bine să fie realitate în noiembrie 1594, dacă ţinem cont că turcii au putut să construiască foarte rapid podul peste care au trecut Dunărea, la începutul lui august 1595.



Greşeala făcută de Mihai Viteazul în acest moment, este prezentată la începutul secolului XVII-lea de spaniolul Diego Galan, rob la turci în 1595 şi prezent la bătălia de la Călugăreni. „Dacă ar fi putut-o ocupa, două piese de artilerie i-ar fi ajuns pentru a putea împiedica construirea podului, aceasta era destul pentru a asigura victoria creştinilor, fără să-şi risipească sângele şi pentru a răpi turcilor speranţa de a trece pe partea cealaltă, căci nu este un alt loc potrivit de a trece Dunărea care desparte cele două ţări”.



Noiembrie 1594, a generat în mod automat, reacţia din ianuarie 1595 deoarece, la 18 noiembrie 1594, sultanul a declarat „războiul sfânt” contra ghiaurului Mihai. Pentru acest motiv pregăteşte o ripostă foarte dură prin concentrarea unor puternice forţe armate în zona Giurgiului, acţiune favorizată de sosirea din Kraina (unde îşi avea tabăra de iarnă) a hanului tătar Ghirai, care veni din Valahia, pustii câmpia şi îşi aşeză tabăra la Giurgiu, pentru a favoriza turcilor trecerea peste Dunăre, aflaţi sub comanda lui Mustafa paşa, motiv pentru care trebuie să facă faţă românilor în confruntările de la Putineiu şi Stăneşti din 14 şi 16 ianuarie 1595 – când este înfrânt, după care, pentru acelaşi motiv, se îndreaptă spre Şerpăteşti (Daia de astăzi) unde este surprins în noaptea de 23/24 ianuarie 1595 de către Mihai care ştia că turcii veniţi în ajutorul tătarilor reprezentau doar avangarda lui Mustafa care se afla cu grosul armatei la Rusciuk, ceea ce şi explică trecerea rapidă a lui Mihai peste Dunăre, pe la Marotin (probabil în zona Oinacu) şi surprinderea totală a turcilor în faţa Rusciucului care este eliberat în 25 ianuarie 1595.



PUTINEIU – STĂNEŞTI – ŞERPĂTEŞTI



Ianuarie 1595



Surprinderea realizată de români la 13 noiembrie 1594 a fost aproape totală determinând acţiuni rapide ale cavaleriei uşoare româneşti la sud de Dunăre şi retragerea turcilor în cetăţile de pe lina Dunării, situaţie în care – profitând şi de staţionarea trupelor otomane în taberele amenajate pentru iarnă în zona Belgrad, românii au atacat Giurgiu şi Turnu reuşind să elibereze aşezările civile şi să asedieze fortăreţele, acţiuni similare desfăşurându-se de-a lungul întregii linii dunărene, astfel că în ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc.



Românii deveniseră, în aceste momente, principalul pericol pentru turci mai ales că ajunseseră în „ţinutul lui Makedon” pe care l-au jefuit, au tăiat pe turcii locuitori acolo, le-au mânat vitele, au stricat pe păgâni până aproape de Adrianopol…”, după cum menţionează un comandant militar habsburgic. Turcii revedeau acum pericolele din vremea lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş, fapt care l-a determinat pe sultan să declare „războiul sfânt” împotriva românilor mobilizând 32.000 de soldaţi, la care se adăugau 24.000 de tătari aflaţi în zona Kraina.



În faţa acestui dublu pericol care ţintea, în primul rând, Ţara Românească, Mihai Viteazul şi-a concentrat armata în zona Hulubeşti, a întărit acoperirea Dunării în zona Giurgiu şi a trimis un corp de oaste împotriva tătarilor, tactica adoptată de el urmărind să împiedice joncţiunea dintre turci şi tătari şi să înfrângă fiecare grupare inamică în parte.



În acest context, după cum menţionează specialiştii care au analizat evenimentul, la 14 ianuarie 1595 detaşamente militare româneşti conduse de fraţii Buzeşti şi Radu Calomfirescu au întâmpinat la Putineiu avangarda tătară pe care au înfrânt-o, ceea ce l-a determinat pe hanul tătar să angajeze în luptă grosul armatei sale şi să oblige pe români să se replieze spre Stăneşti unde aceştia au primit sprijin din tabăra de la Hulubeşti reuşind să obţină victoria decisivă împotriva tătarilor ca urmare a loviturilor date flancului şi spatelui dispozitivului inamic.



Amintirea acestor vremuri eroice se păstrează în toponimele locale: Valea lui Mihai, Stejarul lui Mihai şi Valea Oaselor; merită să menţionăm că „Stejarul lui Mihai”, existent la Putineiu, până acum 50 de ani, a dispărut deoarece în jurul lui s-a stabilit o stână de oi în primii ani de după cooperativizare.



Victoriile de la Putineiu şi Stăneşti asupra tătarilor şi dezintegrarea forţei militare a acestora au demonstrat justeţea tacticei adoptate de Mihai deoarece turcii reuşiseră între timp să-şi treacă o parte din armată peste Dunăre, ajungând în 23 ianuarie 1595, în satul Şerpăteşti, la 10 km. sud de Hulubeşti. Bazat pe un sistem de informare deosebit de bun Mihai a cunoscut că la Şerpăteşti se află doar avangarda otomană, grosul armatei turceşti aflându-se încă la Rusciuk sub conducerea lui Mustafa şi urmând să treacă Dunărea a doua zi. Încercând să exploateze la maximum situaţia Mihai a ordonat paharnicului Manta să atace pe turcii de la Şerpăteşti, acţiune care s-a desfăşurat în noaptea de 23/24 ianuarie 1595 şi s-a terminat cu lichidarea totală a inamicului.



Victoria de la Şerpăteşti este apreciată de specialişti ca un exemplu de concepţie şi execuţie viguroasă a unei acţiuni, caracteristici care i-au permis lui Mihai să urmărească resturile armatei inamice până la Dunăre şi să surprindă total nepregătit pe Mustafa paşa în încercarea acestuia de a trece Dunărea pe la Giurgiu, singurul loc posibil pentru turci dat fiind faptul că aceştia aveau în stăpânire cetatea Giurgiului, pe care Mihai încercase să o cucerească în noiembrie 1594, dar fără succes.



O altă problemă aparte ridică localitatea Şerpăteşti, care nu a putut fi localizată până la ora actuală, „Istoria militară a poporului român” (Vol. III, p. 146) localizând-o la 10 km nord de Hulubeşti, deşi harta militară a operaţiunilor ne localizează localitatea la sud de Hulubeşti. Sat dispărut astăzi, Şerpăteştiul poate fi identificat cu localitatea Daia, mai ales că Arhivele Naţionale, din Giurgiu, deţin documente clare din care rezultă că Daia s-a mai numit şi Şerpăteşti; valoarea acestei informaţii este cu atât mai mare cu cât ea provine din documente de acum aproape 180 de ani. Este posibil ca această luptă să se fi dat în punctul „Fântâna mare”, care se află la aproximativ 500 m în stânga şoselei Giurgiu – Bucureşti, cam la km. 14.



Evenimentele petrecute la Giurgiu şi în imediata apropiere în noiembrie şi ianuarie 1595, apar şi în memoriul din 3 februarie 1601 adresat de Mihai Viteazul marelui duce de Toscana, în care se menționează: „Tătarul, neînţelegând încă de răscularea mea asupra turcilor, îmi ceru ca un nepot de-al său cu călărimea şi cu multă pradă şi jaf şi robi şi averi, însoţiţi de 4.000 tătari, să-l las să treacă prin Ţara Românească, apoi prin Moldova, ca să se ducă acasă, iar eu în acea vreme pusesem să-i ucidă pe turci şi mă dusesem să iau Giurgiu şi, vreme ce noi băteam aceea cetăţuie, mi se vesti că acel nepot al tătarului intrase în Ţara românească… Când fu aproape de tot, fiind vreme potrivită, îmi rândui oamenii şi chemând numele Domnului, mă lovii cu el la răsăritul soarelui şi cu ajutorul lui Dumnezeu câştigai biruinţa şi-i tăiai pe toţi în bucăţi…” Se pare că această luptă nu este cunoscută până acum, ea neavând legătură cu Ghrai han care, auzind de uciderea nepotului său, pleacă din Kraine. Despre el, Mihai spune: „…îl întâlnii, mă lovii cu el şi îl hărţui atâta că puţini mai scăpară”.



În ziua de marţi, 18 martie 1595, la Roma sosea o informaţie din Viena, referitoare la evenimentele prezentate anterior, cum că Mihai Viteazul „…înfruntându-se cu nişte pâlcuri de tătari, nu numai că i-au omorât şi i-au pus pe fugă pe cei 10.000 de turci care îi însoţeau, ci, mai mult, pe cei 30.000 de turci care veniseră să aşeze pe scaunul Valahiei şi Moldovei alţi voievozi i-au trimis pe toţi pe pierzanie, pe unii omorându-i, iar pe alţii înecându-i în Dunăre”, informaţie care fusese adusă şi la cunoştinţa Papei. Relaţia furnizată de această informaţie se referă la luptele din zona Giurgiului din 14-24 ianuarie 1595.



Profesor Damian Ancu

captcha reîncarcă imaginea

Categorii
Actualitate
Politic
Economic
Social
Optimal Antidrog
Actualitatea Europeana
Stiri interne
Justitie & Afaceri Interne
Externe
Apărare
Administratie
Prim plan
Reportaj
Accente
Sănătate
Opinii
Cultură, educaţie
Media, publicitate
Derapaje
Campanii sociale
Sport/Turism
Romania asa cum este
Dosare istorice
Divertisment
Filme
Filmulete haioase
Joburi
Romanii de pretutindeni
Student Press
Spoturi antidrog
Timp liber
Stiri ultima ora
Activitatea Lecturile Regatul Cuvintelor de la Biblioteca Națională din ziua de 27 iunie, ora 18.00, este dedicată concursuluiTinere Condeie.
Activitatea ”Lecturile Regatul Cuvintelor” de la Biblioteca Națională din ziua de 27 iunie, ora 18.00, este dedicată celui mai longeviv concurs de creație literară pentru elevi - Tinere Condeie. Sunt invitați să citească din opera lor laureații din toate timpurile ai concursului, participanții la cenaclul...
Abonare Newsletter
Nume:
E-mail:

PRODUCTII VIDEO ALE COMPANIEI OPTIMAL MEDIA SOLUTION Tel. comanda: 0722344124, e-mail: redactie@optimalmedia.ro

Acasa Companie Editoriale Publicaţii Martor Ocular Redacţie Contact
Actualizat:Zilnic, ISSN 2069 – 0045
Continutul acestui site este proprietatea Optimal Media Solution.
Este interzisa republicarea sau redistribuirea continutului fara mentionarea sursei.