Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/optimalm/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/optimalm/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/optimalm/lib/db/db.lib.php on line 256
Optimal Media - Dosare istorice/ Vlaşca în războiul reîntregirii (1916)
Optimal Media
Mugur Isarescu votat pentru al 7-lea mandat consecutiv la șefia BNR  |   Favorizarea unor segmente duce la scindări și mai mari, de Dan Hașdean  |   Maia Sandu s-a întâlnit cu Comisarul Johannes Hahn  |   MAE/Alertă de călătorie/Republica Elenă – Actualizare regiuni cu risc de incendii  |   Carmen DAN a avut o întâlnire de lucru cu Andrei NĂSTASE, ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova   |  
  Dosare istorice
14.11.2011

Dosare istorice/ Vlaşca în războiul reîntregirii (1916)

În noiembrie 1916 s-a desfăşurat pe raza judeţului Vlaşca cea mai puternică încleştare pe frontul românesc din anul 1916 cunoscută sub denumirea de „Bătălia de pe Neajlov - Argeş”, o încercare disperată a Comandamentului Armatei Române de a evita ocuparea Capitalei, motiv pentru care aceasta este cunoscută în istorie şi sub denumirea de „Bătălia Bucureştilor”. Considerată de contemporani şi de către specialişti ca o bătălie pierdută înainte de a fi angajată a avut ca final pătrunderea armatelor Puterilor Centrale în Bucureşti care a fost predat fără luptă din dorinţa de a feri populaţia de „prăpădul luptelor de stradă”, ocuparea Giurgiului şi „Şarja de la Prunaru” – pe care le vom prezenta în continuare, reprezentând preambulul acesteia.


Ocuparea Giurgiului


În octombrie şi noiembrie 1916 asupra Giurgiului au continuat bombardamentele artileriei inamice. La 25 octombrie se comunica: „Inamicul a bombardat Giurgiu” (1) ; la 28 octombrie: „pe Dunărea foc de artilerie. Un monitor şi două vedete inamice ce se apropiaseră de portul Ramadan (Giurgiu), au fost silite de focul nostru să se retragă” (2) ; pe 2 noiembrie: „pe Dunăre schimb de focuri de infanterie şi bombardamente de artilerie în tot lungul fluviului. În ultimele două – trei zile inamicul a desfăşurat din nou o activitate deosebită. Aeroplane inamice au fost la Turnu Măgurele – Zimnicea, regiunea Giurgiu, Tulcea…şi au aruncat bombe, producând mici stricăciuni” (3) ; pe 4 noiembrie: „artileria noastră a bombardat în chip eficace Rusciukul” (4) ; pe 11 noiembrie, în condiţiile debarcării inamice de la Zimnicea: „Spre Zimnicea în puternice bombardamente artilerie; inamicul încearcă să debarce aici” (5), şi aceasta în condiţiile în care toată linia Dunării, inclusiv Giurgiu, era supusă focurilor de infanterie şi de artilerie, din dorinţa de a se permite debarcarea de mai sus, acţiune realizată în 10 noiembrie 1916 şi cu adânci repercursiuni pentru evoluţia armatei române în toamna lui 1916, comunicatul oficial precizând: „În tot lungul Dunării schimb de focuri de arme şi bombardamente. Inamicul a debarcat la Izlaz şi Zimnicea, la nordul căreia înaintarea luia fost oprită de trupele noastre” (6) .


Efectul acestor bombardamente este reflectat la Scarlat Stăncescu care consemnează: „Starea de spirit s-a înrăutăţit şi mai mult din momentul apariţiei unor ştiri din ce în ce mai rele de pe fronturile de lupte din Carpaţi şi din Dobrogea. Apare şi ideea forţării României de către aliaţi de a intra în război, acţiune considerată de unii grăbită. Toţi începuseră să-şi dea seama că intrarea României în acţiune a fost grăbită şi după mulţi oameni competenţi se aprecia ca o acţiune greşită, fiind somaţi de aliaţi ca să intrăm imediat în acţiune, folosindu-se de dictonul acum ori niciodată”. De înfrângerile suferite pe front nu erau consideraţi vinovaţi militarii, din moment ce continuă: „în definitiv, trupele care au ocupat Transilvania s-au retras timp de mai bine de 100 zile spre frontiere, trebuind a se lupta zilnic cu un adversar oţelit, care avea o reală superioritate asupra lor în ceea ce priveşte armamentul şi care era înlocuit la intervale regulate. Cu toată oboseală trupelor, care nu puteau fi înlocuite din cauza întinderii frontului şi a lipsei de rezerve, ele s-au retras în mod regulat şi nu în debandadă” (7) .


Debarcarea realizată de inamic la Zimnicea era preconizată de comandamentul român, din moment ce la 6 noiembrie 1916 a dislocat „Regimentul 5 Roşiori, cu două excadroane în subsectorul Pietroşani (între Malu şi Bujoru), iar cu două excadroane, (excadronul mitraliere şi bateria călăreaţă), în rezerva grupului la Smârdioasa”. Pe 7 noiembrie în gara Rusciuk erau semnalate numeroase debarcări de trupe, era bombardată localitatea Prundu – Belu, iar la sud – vest de Rusciuk existau vedete şi vase adăpostite, înapoia ostroavelor. Pe 8 noiembrie aviaţia inamică a efectuat recunoaşteri asupra localităţilor dunărene dintre Zimnicea şi Olteniţa. Pe 9 noiembrie „Posturile aeriene de observare de pe malul Dunării au descoperit mişcări de trupe în sectorul Pietroşani…şi mişcări mari de trăsuri şi automobile la Rusciuk şi Sistov. De asemenea au observat numeroase sosiri de trenuri în gările Sistov şi Rusciuk. O recunoaştere de aviaţie, executată în dimineaţa zilei, a descoperit 15 pontoane ancorate în portul Rusciuk; pe malul bulgar, la adăpostul insulei ce este imediat la sud – vest de Rusciuk, 16 pontoane, 2 monitoare şi o vedetă, lângă ostrovul Dinu 4 monitoare, o vedetă şi 4 şlepuri. Pe 10 noiembrie artileria din regiunea Riahova şi Rusciuk a tras asupra posturile de observare şi  lucrărilor de la Giurgiu şi Flămânda, în vreme ce trupele inamice, protejate de bombardamentul violent de artilerie şi favorizate de ceaţa deasă care acoperă Dunărea, au reuşit să debarce în zona Zimnicea. „În dimineaţa aceleiaşi zile (10 noiembrie, n.n) inamicul a mai încercat să facă debarcări” (demonstraţii) şi în dreptul Gostinului (est de Giurgiu) şi la Pieteroşani (între kilometrul 522 - 527) dar a putut fi respins prin focul posturilor de pe malul amic (românesc, n.ns) (8).


Respingerea acestor încercări de la Gostinu şi Petroşani s-a putut realiza cu forţele sectorului de apărare Frăteşti, din componenţa Grupului Apărării Dunării, dar şi faptului că bulgarii făceau în cele două puncte doar demonstraţii de forţe, principalul atac fiind preconizat la Zimnicea. La 9 noiembrie în acest sector (Giurgiu) existau subsectoarele Giurgiu şi Pietroşani. În subsectorul Giurgiu existau: Regimentul A Infanterie la Giurgiu, având: Batalionul IV/24 infanterie cu 3 companii la Oinacu şi una companie la Comasca; Batalionul IV/68 cu două companii la Giurgiu, una companie la Abator – cota 29 – şi una companie în ostrovul Sfântul Gheorghe; Batalionul IV/62 cu trei companii la Oinac şi una companie la Slobozia. Cele patru baterii de artilerie de 75 mm erau amplasate două la vest şi una la est de Giurgiu, iar a patra la nord de Malu Roşu.


La Remuş se afla escadronul de ştafete al Diviziei a 18-a, iar la Frăteşti Divizionul I/26 artilerie. În subsectorul Pietroşani se afla Regimentul 20 Infanterie, cu grosul la Hodivoaia şi două companii la Pietroşani şi Arsache. La Stăneşti exista Divizionul III/26 artilerie (9).


Pentru a limita pericolul de 10 noiembrie 1916, Regimentul 20 Infanterie şi trei baterii care se aflau la Hodivoaia au primit ordin să se deplaseze spre Smârdioasa, în vreme ce Divizia a 21-a a fost concentrată între Neajlov şi Argeş pe o zonă călare pe şoseaua Alexandria – Bucureşti (10). Aceste dislocări de trupe la care se adaugă şi altele din alte zone nu au putut sosi la timp astfel că la Zimnicea românii nu au putut opune inamicului decât slabele detaşamente de miliţieni care nu puteau să reziste multă vreme cum de altfel s-a şi întâmplat. În faţa superiorităţii evidente, trupele române au trebuit să continue retragerea, în contextul general al ofensivei inamice (11), astfel că până în seara de 10 noiembrie două brigăzi din Divizia 217 Germană au reuşit să ocupe liziera de nord a oraşului Zimnicea.


Ne-am oprit mai mult asupra acestei debarcări deoarece ea a avut consecinţe deosebite asupra evoluţiei frontului determinând ocuparea Giurgiului şi bătălia de pe Neajlov – Argeş, din zilele următoare. După cucerirea Zimnicei „…inamicul înaintează acum în trei direcţii: stânga continuă drumul spre Alexandria; centrul o ia obligatoriu spre nord – vest spre Toporu şi Drăgăneşti ca să taie şoseaua Alexandria – Bucureşti; dreapta urmează drumul Zimnicea (spre Giurgiu, n.ns.). pentru a stăvilii înaintarea inamicului şi ca să câştige timp spre a face marşurile şi concentrările necesitate de noua situaţie; comandamentul român dispune trupele apărării Dunării în formă de arc de cerc, sprijinindu-se cu dreapta spre Vedea la Alexandria şi stânga pe Dunăre, la Giurgiu” (12) . În seara zilei de 1 noiembrie 1916 coloana mijlocie a ocupat Prunaru şi a bombardat Drăgăneştiul, localităţi aflate în spatele armatei române, ceea ce a determinat retragerea acesteia, permisă în urma „Şarjei de la Prunaru” din 14 noiembrie, zi în care a fost ocupat şi Giurgiu.


Nereuşind să depistăm până acum noi documente privind acest moment, apelăm din nou la greu egalabilul C-tin Kiriţescu care menţionează: „Aripa dreaptă bulgară înainta spre Giurgiu, slab apărat de două batalioane de miliţieni şi câteva baterii vechi, trase de boi (urmare dislocărilor făcute spre Zimnicea; n.ns.); bulgarii bombardaseră cu sălbăticie oraşul, de pe malul sudic al Dunării, transformând cartiere întregi în ruine. În ziua de 27 (stil vechi 14, n.ns.), Giurgiu fu ocupat de coloanele ce veneau dinspre Zimnicea şi de alte trupe care trecuseră Dunărea pe la Rusciuk. Întâile trupe bulgare, ce intrau în oraş, avură lupte sângeroase de stradă cu trupele româneşti, care se retrăgeau. Ocupând oraşul pustiu, bulgarii se năpustiseră asupra caselor şi avutului locuitorilor. Când cel din urmă lucru fu ridicat, veni rândul uşilor, ferestrelor şi a tot ce se putea demonta. Toată prada acestui jaf sălbatic era transportată cu căruţele la Rusciuk, pe podul de vase ce se aruncase între cele două oraşe…Bulgarii plăteau, aşa cum le-a dictat sufletul lor, datoria contractată la Griviţa, la Plevna şi la Smârdan” (13) .


Aceste evenimente sunt reliefate şi de fostul primar al oraşului, Scarlat Stăncescu, aceste menţionând următoarele: „În zilele de 12 şi 13 noiembrie 1916 este bombardat de pe malul drept al Dunării de către bateriile de artilerie germane şi bulgare. La 44 noiembrie este ocupat de armatele vrăjmaşe, care au trecut Dunărea peste un pod de vase, construit de inamic. O mare parte din centrul oraşului a fost ars în primele zile de ocupaţie, în zilele de 14 şi 15 noiembrie 1916” (14).


Departe de noi de a nu respecta pe C-tin Kiriţescu, dar ţinem să menţionăm că bulgarii erau aliaţii Germaniei şi Austro – Ungariei, două state care nu au putut niciodată ierta României că le-a „trădat” în 1916, motiv pentru care prizonierii români au avut de suferit imens în lagărele de prizonierat germane, ungare şi austriece, dar şi bulgare (15), iar în situaţii de război elementul uman apreciem că este foarte greu de controlat. Se pare că aceste aprecieri la adresa bulgarilor s-au făcut sub influenţa austriacului Hugo Schultze, corespondent al ziarului vienez „Arbeiter Zeitung”, care într-un articol din 16 decembrie1916, concluziona: „Giurgiu a fost lovit întâi de focul artileriei grele, în timpul duelului de artilerie care a precedat trecerea Dunării şi, ce mai scăpase neatins, a pierit în urma luptelor de stradă, care au avut loc în oraş. Bulgarii , care consideră războiul împotriva României ca un război de răzbunare personală, au dat drumul întregii lor uri şi au distrus tot ce au putut. Tot ce a scăpat de flăcări a fost distrus de bulgari în furia lor oarbă” (16) . Dacă analizăm cele trei texte vedem că este o asemănare destul de mare între ele.


Se pare că printre cei care au contribuit la distrugerea Giurgiului în toamna anului 1916 ar fi fost şi un român, dacă avem în vedere un raport al şefului Poliţiei Portului Giurgiu, din 3 februarie 1930, către directorul general al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Naţionale în care, prezentându-se concurenţa neloială a unor pescari bulgari pe piaţa de peşte a oraşului, se menţionează şi un anume Stoian Gh. Gintă „…cel care în timpul războiului 1916-1918, a dat foc oraşului Giurgiu, cu ocazia evacuării oraşului, iar în urmă a fugit în Bulgaria stabilindu-se în Taban jud. Rusciuk, comună ce se află aşezată pe malul Dunării în dreptul comunei Gostinu-Vlaşca” (17).


Distrugerile provocate de proiectilele „…aruncate de avioanele şi aeronavele duşmane”, şi stricăciunile materiale cauzate „…cum şi numărul şi numele victimilor (oameni şi animale) în timpul războiului pentru întregirea României Mari” sunt consemnate într-un raport al Poliţiei Oraşului Giurgiu în data de 23.01.1931 către Inspectoratul Regiunii I Poliţie în care se precizează: „Panţu R. Nicolae, str. Vaigand nr. 1 (fostă Prudenţei, astăzi Libertăţii – sediul S.C. „CONSIG” S.A.), imobilul compus din 12 camere, asemenea şi 6 grajduri din zid pentru cai, 1 remiză pentru trăsuri, 1 spălătorie de zid şi mobilierul din camerele de locuinţă; Sulică Nicolae, str. G-ral Berthelot (fostă Portului) nr. 2: o parte a acoperişului ca două camere şi mobilierul din ele; Petrescu Elena, str. Lt. A. Pulopol nr. 2 (fostă Dunării: imobilul cu 7 camere şi mobilierul din ele, distrus complet); Dorobanţu I. Vasile, str. N. Lahovary nr. 29 (clădirea mai există şi astăzi, în ea funcţionând până în 1989 Comitetul Judeţean Giurgiu al UTC  şi Consiliul Judeţean al Pionierilor; restituită, în prezent în stare de paragină): imobilul complet distrus cât şi mobilierul din el; Fratzii Litzeropolos, str. Maior N. Marinescu nr. 2: distrusă o parte a acoperişului imobilului şi una cameră cu mobilierul din ea; Ulpiu Stănculescu, str. Mihai Bravu nr. 22 (astăzi Călugăreni): distrusă o parte a imobilului cu şase camere; Primăria (proprietatea comunei - oraşului), str. Lt. A. Pulopol nr. 2 (fostă Dunării): întregul imobil cu încăperile lui şi mobilierul; Cazarma Regimentului 5 Infanterie, str. Mareşal Foch: distrus întreg imobilul cu mobilierul din el; Şcoala de băieţi nr. 3 şi 4 „I. Zalomit”, str. P. Parizianu nr. 2 (actualul Centru Cultural Local „Ion Vinea ?): o parte din acoperiş cu trei camere de la etaj şi două la parter cât şi mobilierul din aceste încăperi; Şcoala de băieţi şi fete nr. 2 „Al. Filipescu”, str. Locot. Aviator T. Ionescu – fostă Frumoasei nr. 2: o parte din acoperiş cu trei camere la etaja la parter, asemenea mobilierul din ele; localul Căpităniei Portului din portul Giurgiu: distrus complet prin ardere cu opt camere etaj şi pater şi mobilierul şi arhiva aflate în ele; instalaţia de pompare păcură: a N.F.R.: distrus un imobil cu patru încăperi, instalaţia mecanică şi mobilierul din el, cât şi două rezervoare cu păcură fiecare rezervor cu o capacitate de 212 vagoane; peste 200 imobile şi prăvălii din centrul oraşului cu marfa din ele distruse ardere şi foc pus de trupele bulgarela intrarea lor în Giurgiu”. (18)


O imagine a ceea ce a însemnat ocuparea Giurgiului de către inamic o surprinde Nicolae Iorga, în 1920, sub forma: „Voiţi să resimţiţi până în adâncul sufletului ceea ce ne îndeamnă pe câţiva să nu putem ierta anume umiliri şi suferinţe ce ni le-a adus un război pe care, dacă nu l-am voit noi, trebuia să-l facem pentru izbândirea drepturilor noastre? Poftiţi numai la Giurgiu. E aşa de aproape de Bucureştii fără memorie, dacă nu fără demnitate, şi poate da atâtea învăţăminte! În locul străzilor centrale mărginite odinioară de înalte clădiri cochete, în care se cuprindea atâta bogăţie de mărfuri şi acel confort al locuinţei care constituie la naţia noastră o dovadă strălucitoare a simţului pentru civilizaţie, nu sunt decât ziduri frânte pe care focul şi-a lăsat urmele – focul pus anume după jefuirea vandalică a bulgarilor – ori înjghebări provizorii în care acoperământul de tablă e la jumătatea nivelului atins de clădirea dărâmată. Noile clădiri par să se strângă de ruşine şi de sfială faţă de ce au fost odinioară. Numai ici şi acolo silinţi disperate au izbutit, pe aceste vremuri de scumpire, să refacă întreaga zidărie, şi alte case răsar ca nişte sprinteni ghiocei de primăvară în mijlocul unei ierni îndelungate” (19) .


Evenimentul propriu-zis al ocupării Giurgiului, a fost realizat de diviziile bulgare 1 şi 12. „Până în seara zilei de 14/27 noiembrie (zi de luni), Divizia 1 infanterie bulgară a ocupat oraşul Giurgiu, determinând retragerea Detaşamentului român colonel Zottu în zona Daia” (20).


Sarja de la Prunaru


Marţi, 15 noiembrie 1916, în condiţiile în care după amiaza zilei de 14 noiembrie „în scopul de a întoarce apărarea  Diviziei 18 infanterie şi a-i tăia căile de retragere spre Bucureşti, un batalion de înaintaşi din avangarda Diviziei 217 infanterie germană a ocupat satul Prunaru” (21) , a luat naştere celebra şarjă de cavalerie de la Prunaru determinată de necesitatea deschiderii comunicaţiei blocată de inamic şi de asigurarea retragerii diviziei româneşti spre o nouă poziţie de luptă. Pentru acest lucru generalul Alexandru Referendaru (comandantul Diviziei 18 Infanterie) a hotărât să atace inamicul în zona Drăgăneşti cu Brigada 43 Mixtă şi Regimentul 2 Roşiori, acţiune începută la ora 5 dimineaţa, în ziua de 15 noiembrie.


Luptele au fost deosebit de grele în zona Prunarului unde inamicul se baricadase în partea de nord şi nord – vest a satului şi, profitând de ceaţa care se lăsase, a încercat chiar executarea unei manevre învăluitoare cu subunităţi ieşite din localitate. Militarii Brigăzii 43 Mixte au pornit la atac fără să cunoască poziţiile germane, principala direcţie fiind şoseaua Drăgăneşti – Prunaru, traseu pe care au angajat lupte cu inamicul. În acelaşi moment Regimentul 2 Roşiori a început marşul său spre Prunaru, de unde veneau zgomote de luptă. În componenţa sa se aflau trei escadroane şi două plutoane, (22) a căror mişcare era îngreunată de întuneric, ceaţă, dar şi de refugiaţii care împiedicau circulaţia. După ce la ora 6 dimineaţa colonelul Naumescu a primit ordinul de atac prin cuvintele: „Cavaleria să treacă înainte”, regimentul a luat poziţie de luptă, în avangardă cu escadronul 2, desfăşurându-se în stânga şoselei, pe coasta de răsărit a Văii Buna, aflată în sud – estul pădurii Scurtu.


C-tin Bacalbaşa, referindu-se la primirea ordinului de către colonelul Gheorghe Naumescu, comandantul Regimentului 2 Roşiori, arată că acesta se afla într-o trăsură deoarece era bolnav. Generalul Referendaru i-a spus: „Domnule colonel, inamicul a ieşit din sat şi caută să ne învăluie stânga; nu putem scăpa decât dacă vei executa o şarjă spre a deschide linia de retragere” ordin la care se răspunde: „Domnule general, Regimentul 2 Roşiori vă mulţumeşte pentru onoarea ce-i faceţi de a putea muri pentru patrie”, în vreme ce Naumescu se afla în capul Regimentului şi saluta pe general cu sabia. (23) Acest ordin era dat în timp ce localitatea Prunaru a trecut de trei ori dintr-o mână în alta şi în condiţiile în care focul artileriei române se auzea din ce în ce mai rar, semn că muniţiile erau pe terminate, în vreme ce şiruri de soldaţi români se retrăgeau spre vest şi solicitau intervenţia salvatoare a cavaleriei.


Deşi de-abia ieşise din spital şi nu era încă refăcut complet, generalul Naumescu, cu o înaltă concepţie despre îndatoririle unui comandant în momentele critice, s-a aşezat în fruntea regimentului, la ora 8,30 dimineaţa spunând: „Locul comandantului e în capul trupei. Nu mi-ar fi ruşine mie să îmi plece la primejdie copii, iar eu părintele lor, să stau la o parte. Soarta lor trebuie să fie şi a mea. Cinstea aceasta n-o las ajutorului meu” (24).


Analizând documentele care ne-au stat la dispoziţie rămânem la concluzia că cel mai bine este reliefată această şarjă tot de C-tin Kiriţescu, care concluzionează: „La un semn al colonelului, călăreţii se dispun cu toate escadroanele în linie, scară la scară, trecând de la trap la galop, şi înaintează ca un vârtej, colonelul Naumescu urmat de ofiţerii statului său major, galopează în centru, în fruntea escadronului 1. Trompeta dă semnal şarjei; călăreţii aplecaţi pe oblâc, pornesc într-un iureş nebun, ca un zid de lănci şi săbii pe panta de deal ce coboară spre sat. Duşmanul, surprins de neaşteptata apariţie din mijlocul cetei a acestui impetuos atac, o rupe la fugă spre sat. Primele lui rânduri sunt răsturnate de piepturile cailor şi strivite sub copitele lor. Cavaleria continuă cu aceiaşi furie, unii cai se prăbuşesc, ţinând sub ei pe călăreţi, ale căror rânduri se răresc pe ici pe acolo. Şarja a ajuns la marginea satului pe care îl atacă din două părţi. Cu toată vitejia călăreţilor, se constată că condiţiile războiului modern nu mai sunt favorabile desfăşurărilor teatrale, şarjelor napoleoniene. De după garduri, de după mărăcinişuri, de la ferestrele şi din podurile caselor, transformate în guri de foc, duşmanul ascuns, cu zeci de mitraliere, aruncă valuri de foc asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă, unii peste alţii; într-un loc, pe strada principală a satului, un baraj de trunchiuri de copaci răsturnaţi, opreşte elenul călăreţilor; de la spatele lui, mitralierele trag în masă, câţiva călăreţi, care reuşesc să depăşească barajul, nu se pot opri decât în marginea opusă satului. Cei săriţi de pe cai, continuă lupta pe jos, cu înverşunare prin curţile caselor”. (25)


În urma acestei şarje regimentul, care numărase 14 ofiţeri şi 360 călăreţi, a rămas cu doi ofiţeri şi 50 – 60 de oameni, printre cei rămaşi pe câmpul de luptă aflându-se şi colonelul Naumescu, grav rănit, luat prizonier şi mort peste câteva luni într-un spital din Sofia. Referindu-se la jertfele roşiorilor, colonelul C-tin Postelnicescu, scăpat ca prin minune, menţionează: „s-au petrecut aici scene de un dramatism de neînchipuit. Locotenentul Budac (Alexandru, n.ns.), rânit mortal, este dus de calul său până când se prăbuşesc amândoi acoperind cu trupurile lor o mitralieră cu servanţii lor cu tot. Printre noi trece în fugă nebună un cal cărând pe sergentul Stroe, căzut şi rămas numai cu un picior prins în scară. Rând pe rând cad: colonelul Naumescu având calul ucis sub el; apoi răniţi, maiorul Gheorghiu, căpitanul Vasilescu, locotenenţii Munteanu, Vasile Georgescu. Escadronul 2 rămâne repede fără nici un ofiţer. Plutonierii şi sergenţii însă, flăcăi plini de inimă, sunt de îndată în locul lor”. (26)


Învăţătorul Gheorghe Năstase, din Corbii Ciungi, locotenent în Regimentul 68 Infanterie, avea să declare ulterior: „Subsemnatul am luat parte la atacul de la Prunaru din 15 noiembrie 1916, fiind grav rănit şi luat de inamic. Am văzut morţi pe: maiorul Stoicescu care era la picioarele mele, pe sublocotenentul Pătraşcu Dumitru, iar restul au fost zăriţi de camarazii mei, cât şi de soldaţii care au fost cu noi…”. (27) În urma sarjei de la Prunaru, declanşată la semnalul trompetului major Manolache, căzut la datorie, semnal preluat de toţi ceilalţi trompeţi ai regimentului, (28) au rămas pe câmpul de luptă peste 250 de oameni, formând „…împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă” (29). Asupra numărului de morţi ne permitem să emitem ipoteza că cei peste 250 de morţi se referă la toţi românii care s-au jertfit la Prunaru, în condiţiile în care la luptă au participat şi militarii din Brigada 43. Facem această precizare deoarece documentele cercetate la Muzeul Naţional Militar, ne permit să precizăm că din Regimentul 2 Roşiori au murit 59 de militari. Interesant este de menţionat prezenţa colonelului Gh. Naumescu printre cei care au fost exhumaţi de familie şi reînhumat la Braşov; probabil că trupul său a fost adus din Bulgaria ţi înhumat la Prunaru, împreună cu „copii săi”. (30)


Şarja de la Prunaru şi jertfa Regimentului 2 Roşiori, nu au fost însă zadarnice. „Pe la orele 11 vremea, care fusese posomorâtă şi ceţoasă, se lumină; soarele goni ceaţa, şi artileria grea germană, sosită şi aşezată în baterii la sudul satului, începu tirul cu o eficacitate înspăimântătoare; superioritatea inamicului era prea mare. Restul trupelor române se retrag spre nord în direcţia Letca Veche, Mereni şi Ruşii lui Asan de unde sunt duse la Jilava, ca să se refacă”.(31)


Referindu-se la acest aspect de eroism românesc, regele Ferdinand menţiona: „pilde în ultimul război. La Prunaru, atacul pe care l-aş numi nebunesc al Regimentului Roşiori a adăugat mari lauri cavaleriei. Acel Regiment, care se găsea în faţa fioroşilor inamici a demonstrat adevărat spirit de călăreţ, înscriind astfel un nou fapt de eroism de care cavaleria se putea (poate n.ns.) cu adevărat întotdeauna făli”. (32)


Pe locul acestei încrâncenări militare, administraţia străină a ridicat un cimitir pe locul particular, al lui Scarlat Arion şi al comunei; acesta era înconjurat cu cărămidă şi sârmă, avea „poartă de lemn, cruci de stejar, o piatră monumentală şi două coloane de beton pentru turci. Pe monument se afla inscripţia regelui Ferdinand care se termina în forma „Ferdinand I, Şarja Reg. 2 Roşiori, 12.XI.1916” (33) (în loc de 15.XI.1916, n.ns.). În acest cimitir au fost îngropaţi: cunoscuţi: 132 români, 81 germani, 2 austrieci; fără nume: 130 români, 9 ruşi, 35 germani, 1 turc şi total necunoscuţi 1551; în total 1881; au fost exhumaţi militari înhumaţi la: Bâţcoveni, Drpceşti, Măgura, Răsuceni, Asan-Aga, Talpa, Petreşti, Negoeni, Scurtu, Prejba, Flămânda (de Videle), Călugăru, Vida, Târnavele, Eroslăveşti, Corbii Mari, Corbii Ciungi, Vişina, Letca Veche şi Letca Nouă.


În 1921 căpitanul Şerbănescu Alexandru însărcinat cu dezgroparea unor ofiţeri înmormântaţi la Prunaru, moment în care a cercetat, printre locuitori, modul în care s-au desfăşurat luptele arăta: „În acest scop m-am dus la Primărie, unde întâmplător era judecătorul însărcinat cu exproprierea şi luând declaraţii ale bătrânilor, capi ai cătunelor, am aflat de la aceştia şi de la Dl. judecător că trupele noastre, în retragere spre Prunaru, ar fi azvârlit în aer podul de la Asan – Aga şi că trecerea inamicilor prin acest punct era imposibilă din cauza apelor, dar că graţie unui veteran din 77 – 78 şi a unei femei, li s-a arătat vadul de trecere al acestei ape şi astfel au căzut în flanc şi în faţa trupelor noastre şi numai acestei trădări se datoreşte lupta grozavă de la Prunaru”. (34)


 Din păcate nu s-au făcut cercetări asupra celor semnalate, pentru a ne putea da seama dacă cele rezultate sunt sau nu adevărate. Am prezentat acest raport din dorinţa de a demonstra un alt aspect al episodului Prunaru, care va putea fi confirmat sau infirmat de cercetări ulterioare. Tot din acest motiv mai prezentăm momentul din martie 1926 când la Prunaru s-a făcut deshumarea a 15 eroi ofiţeri care urmau a fi reînhumaţi în acelaşi cimitir, deoarece cadavrele erau aşezate în straturi, având deasupra grade inferioare, în vreme ce ofiţerii se aflau în straturile doi şi trei. În raportul întocmit se arată: „Se caracterizează că toţi ofiţerii aveau laba piciorului tăiată, ceea ce denotă că ori locuitorii, ori armatele inamice, în dorinţa de a lua încălţămintea ofiţerilor, care în prima perioadă era foarte bună, au forţat picioarele acestora trăgând cizmele şi aruncând pe câmp resturile…Din 18 cadavre ce am dezgropat numai două aveau, unul o pereche de bocanci reformaţi şi unul o singură opincă; totodată s-a mai observat că toate buzunarele erau întoarse pe dos, ceea ce denotă că au fost buzunăriţi şi numai la unul s-au găsit 4 lei de argint şi ceva nichel…la un altul, pe dinăuntrul cămăşii,  tabacheră ordinară şi o cutie de chibrituri”. (35)


Indiferent cine a făcut asemenea fapte, oribil este transformată fiinţa umană de război. La 30 iunie 1930 a fost ridicat un alt monument la Prunaru dar, la 22.XI. 1932, s-a aprobat centralizarea tuturor eroilor la Bălăria, unde sunt îngropaţi acum 1813 eroi români, urmând „să se aşeze lângă monument o lespede funerară şi să se aşeze pe stâlpi plăci cu inscripţia că osemintele sunt la Bălăria”. (36) În raportul şefului postului de jandarmi Prunaru se arată că monumentul din piatră a fost ridicat din iniţiativa Brigăzii 14 Cavalerie, în 1930, că este opera sculptorului H. Miclescu, că are pe el inscripţia regelui Ferdinand I şi că sus are un vultur, care de altfel este şi astăzi. (37)


În noiembre 1968 s-au întâlnit la acest monument trei participanţi la „Şarja de la Prunaru”, colonelul C-tin Postelnicescu, plutonierul major Alexandru Ghirţan şi generalul Ion Hristev. (38)

Ancu Damian – Arhivele Nationale Giurgiu


Note


1.   Monitorul Oficial, nr.168 din26.octombrie  1916, p. 6934


2.   Ibidem, nr.170 din29 octombrie 1916, p. 6989


3.   Ibidem, nr.174 din 3 noiembrie 1916, p. 7070


4.   Ibidem, nr.176 din 5 noiembrie 1916, p. 7122


5.   Ibidem, nr.182 din 12 noiembrie 1916, p.7226


6.   Ibidem, nr.182 bis din 12 noiembrie 1916, p.7243


7.   Scarlat Stăncescu, Din trecutul oraşului Giurgiu, lucrare aflată în manuscris la Muzeul Judeţean „Teohari Antonescu” Giurgiu, f.136 (în continuare Stăncescu


8.    România în războiul mondial 1916 – 1918, vol. III, partea a II-a, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1934, p. 718-725; au fost selectate numai informaţiile referitoare la judeţul Vlaşca (în continuare RRM)


9.     Ibidem, p.722


10.   Ibidem, p.725-726


11.    Pe larg în C-tin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 484 (în continuare Kiriţescu)


12.   Idem


13.   Kiriţescu, I, p. 485


14.   Stăncescu, p. 138


15.   Pe larg în Arhibald, Cimitirul prizonierilor români, Poporul S.A. Bucureşti, 1921 (în continuare Arhibald)


16.   Campania Română din 1916-1918, p. 95.; este o traducere din limba  engleză, cu o prefaţă de Octavian Goga


17.   B.J.A.N. Giurgiu, fond Poliţia Portului Giurgiu, ds. 14/1930, f.11


18.   B.J.A.N. Giurgiu, fond Poliţia oraşului Giurgiu - Biroul Siguranţei, ds. 64, f.3


19.   N. Iorga, România mamă a unităţii naţionale, vol I, 1939, p. 238


20.   Istoria militară a poporului român, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 486


21.   Idem; C-tin Kiriţesu arată că inamicul a ocupat Prunaru în seara zilei de 13 noiembrie (Kiriţescu, I, p. 485)


22.   La luptă au participat escadroanele 1,2,3 deoarece escadronul 4 era în alt sector li două plutoane din regimentele 3 şi 7 (Kiriţescu, I, p. 486)


23.  Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţie, Bucureşti, 1920, p. 15; apud Ion Bâlă, Ion Moraru. Pentru patrie. Culegere de documente şi amintiri privind participarea locuitorilor din judeţul Teleorman la râzboiul pentru reîntregirea neamului, 1916 – 1918, Bucureşti, 1982, p. 139 (în continuare Teleorman)


24. Teleorman, p. 252 unde este reprodusă şi o fotografie a colonelului Gheorghe Naumescu, păstrată de Tache Iscovache, fost învăţător la Şcoala Generală din Prunaru


25.  Kiriţescu, I, p. 486


26. 

captcha reîncarcă imaginea

Comentarii

Publicat de:

Publicat de: toader iulian

Interesant articol semnat de dl. Ancu Damian. Cum ma preocup de evolutia Regimentului 2 Rosiori in primul razboi mondial pot spune ca articolul, chiar cu mici nepotriviri, este bine documentat...


Categorii
Actualitate
Politic
Economic
Social
Optimal Antidrog
Actualitatea Europeana
Stiri interne
Justitie & Afaceri Interne
Externe
Apărare
Administratie
Prim plan
Reportaj
Accente
Sănătate
Opinii
Cultură, educaţie
Media, publicitate
Derapaje
Campanii sociale
Sport/Turism
Romania asa cum este
Dosare istorice
Divertisment
Filme
Filmulete haioase
Joburi
Romanii de pretutindeni
Student Press
Spoturi antidrog
Timp liber
Stiri ultima ora
Muntenegru – Temperaturi ridicate și risc incendii de vegetație (3 iulie 2019)
Ministerul Afacerilor Externe informează cetățenii români care se află, tranzitează sau doresc să călătorească în Muntenegru că Institutul local de Hidromoteorologie și seismologie a prognozat temperaturi extreme pentru perioada următoare, pe fondul cărora s-ar putea produce incendii de vegetație.
Abonare Newsletter
Nume:
E-mail:

PRODUCTII VIDEO ALE COMPANIEI OPTIMAL MEDIA SOLUTION Tel. comanda: 0722344124, e-mail: redactie@optimalmedia.ro

Acasa Companie Editoriale Publicaţii Martor Ocular Redacţie Contact
Actualizat:Zilnic, ISSN 2069 – 0045
Continutul acestui site este proprietatea Optimal Media Solution.
Este interzisa republicarea sau redistribuirea continutului fara mentionarea sursei.