Mănăstirea Comana din Giurgiu, locul unde a fost inmormantat Vlad Tepes

Mănăstirea Comana, situată pe malul drept al Câlniştei în comuna Comana, este atestată documentar la 27 septembrie 1461 într-un document al domnitorului Ţării Româneşti Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476) în care se menţionează: „Şi i-am dat domnia mea satul Călugăreni şi hotarul, ca să fie hotarul dela metoh pe calea Giurgiului până în calea Prundului şi din calea Prundului până în calea Mujdreanului şi din calea Mujdreanului în jos până în vale şi de acolo pă vale, ca să fie hotarul până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iazerul Câlniţei. Aceste semne sunt scoase din chiar hrisovul măriei sale răposatul Vlad vv, feciorul mării sale răposatul Vlad voevod, ce este scris la leat 6790, Septembrie 27”[1].

Conform ultimelor cercetări ştiinţifice ctitoria lui Vlad Ţepeş de la Comana „era o biserică de lemn pe fundaţii de cărămidă de calitate, plasate pe piloţi scurţi de stejar, de plan dreptunghiular, cu o absidă a altarului de formă poligonală cu trei laturi, edificiul având dimensiunile exterioare de 12 x 10 m, o distanţă interioară de 8 m între zidurile lungi şi adâncimea absidei altarului de 2 m. Biserica suprapune un strat de cenuşă datorat defrişării prin foc a terenului şi s-a aflat pe latura sudică a incintei actualei mănăstiri, parţial sub un rând de chilii. Era tencuită pe ambele feţe, fiind pictată în interior, unde a putut fi identificat şi un paviment de cărămidă. Tot în interior s-a descoperit şi un mormânt pe la mijlocul laturii sudice, care nu a putut fi identificat, iar în exterior mormintele cercetate ale necropolei au fost datate, pe baza monedelor descoperite în ele, după 1444/1445 până după 1574”[2].

Prezenţa în această mănăstire nefortificată, construită de Vlad Ţepeş la mijloc de codru şi ape, a mormântului neidentificat, l-a determinat pe cercetătorul Constantin Rezachievici să menţioneze că „în lipsa pietrei funerare, mormântul amintit de pe latura sudică a bisericii acestei mănăstiri, deşi aşezat într-un loc potrivit pentru ctitor, ar putea fi numai ipotetic atribuit lui Vlad Ţepeş. Oricum, chiar dacă nu este acesta, cel al marelui voievod trebuie să se fi aflat în acelaşi locaş, poate nedescoperit încă, sau, mai probabil dezafectat odată cu întreaga biserică spre sfârşitul sec. XVI. Atunci, mai precis la anul 7097 (1588 - 1589), viitorul domn al Ţării Româneşti Radu Şerban…demolează în întregime vechea ctitorie a lui Vlad Ţepeş (biserica, turnul clopotniţei şi chiliile), pe locul ei, de fapt pe o suprafaţă mult extinsă, îndeosebi spre nord-est, ridicând din temelie o nouă mănăstire Comana”[3].

Legătura dintre Radu Şerban şi m-rea Comana este prezentată de Ioan Brezoianu care arată că „mănăstirea s-a reparat în osebite rânduri şi după ce a fost înzestrată şi de Neagoe Basarab cu moşia Tătărăşti pe la începutul secolului al XVI-lea, în cea de a doua jumătate  a secolului al XV-lea a fost rezidită şi miluită de Radu Şerban Voevod cu moşiile Creţeşti, Piscul Danciului, Vadul Sării, Dadilov etc.”[4], tot el fiind şi cel care a asigurat pictarea interioară a bisericii în anul 1609.

În secolul al XVII-lea m-rea „se bucură de  atenţie şi de grijă din partea domnilor Ţării Româneşti, cât şi din partea urmaşilor ctitorului, fiind înzestrată de Alexandru Ilieş cu satul Siminov, de Radu Mihnea cu satele Gălăseşti, Buciumeni şi Sobârcu, de Matei Basarab cu satul Budeni, de Şerban Vodă Cantacuzino cu satul Baldovineşti, de Constantin Brâncoveanu cu o vie la Copăceni şi de domniţa Ilinca, nepoată de fiică a lui Radu Şerban, cu moşia Moceşti din ţinutul Buzăului”[5] . Mănăstirea a fost în timpul lui Matei Basarab, la mijlocul secolului l XVII-lea, unul din principalele centre religioase ale Ţării Româneşti în contextul în care aici şi-a făcut ucenicia şi viitorul al Ardealului şi partizan al luptei antiotomane – Sfântul ierarh şi Mărturisitor Sava Brancovici (1620 - 1683). 

În acest locaş religios au fost aduse şi înhumate, „osemintele lui Radu Şerban (mort în 1620 la Viena şi înmormântat ţi catedrala Sf. Ştefan şi ale ginerelui său Nicolae Pătraşcu (înmormântat în 1627 în biserica sârbească de la Raab)…în anul 1640 de către domniţa Ancuţa, în calitate de fiică şi respectiv soţie a celor amintiţi. Prima piatră de mormânt…a fost înlocuită de Şerban Cantacuzino cu una nouă pe care nu va mai pomeni numele lui Nicolae Pătraşcu, ci numai cel al ctitorului, împreună cu cel al nepotului Drăghici Cantacuzino (+ 1667) şi strănepotului său din partea fiicei mai mici, Elina”[6]. Tot aici a fost îngropat şi nepotul lui Mihai Viteazul – fiul lui Pătraşcu Vodă şi al Ancuţei, Mihail, care a murit de ciumă în anul 1655 în regiunile căzăceşti fiind reînhumat la Comana, probabil după şapte ani.

Din primul deceniu al celei de a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea mănăstirea este descrisă cu mult talent literar de Paul de Alep, care se afla în Ţara Românească însoţindu-l ca secretar pe Macarie de Antiohia, în timpul domniei lui Mihnea al III-lea (1658-1659) şi despre care spunea că „…este  o mănăstire mare, trainică, înconjurată de ziduri de piatră. Şi la cele patru colţuri sunt patru turnuri cu galerii boltite, în jurul lor, pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile mănăstirii Treimi din Moscova. Clopotniţa este deasupra porţii. Ce m-a încântat cel mai mult a fost privirea asupra pajiştei cu iarbă verde care se întinde în întreaga curte a mănăstirii cu fântâna sa de apă dulce şi cu chiliile călugărilor aşezate în jurul ei”[7] Este descrisă, în continuare poziţia m-rii care „este aşezată ca o insulă, fiind înconjurată de lacuri şi bălţi, de apă şi de mocirlă de nepătruns. Şi nu este nici un drum <care să ducă> spre ea. Am trecut cu barca într-acolo. Şi Dunărea este aproape”. În ceea ce priveşte poziţia strategică menţionează că românii susţineau că „Dacă Împăratul ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, el nu ar fi în stare să biruie ceea ce pare adevărat, căci poziţia este foarte puternică, între lacuri care nu îngheaţă niciodată, chiar în iarna cea mai aspră, şi nisipuri pe sub apă şi noroaie ”[8]

Dacă aceasta era situaţia în timpul lui Mihnea al III-lea, în primul deceniu al celei de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la sfârşitul aceluiaşi secol situaţia se deteriorase foarte mult din moment ce a fost necesară refacerea ei de către marele vornic Şerban Cantacuzino, strănepot al lui Radu Vodă Şerban, în anul 1700 când a fost construit pridvorul bisericii „efectuându-se şi alte lucrări între care ridicarea foişorului de pe latura de nord a incintei şi probabil supraînălţarea chiliilor”[9]

Tot acum este pusă şi o nouă pisanie în care se menţionează: „Această sfântă şi dumnezeiască mănăstire, făcută este din temelie de cel de mult ce în blagolo…s-au săvârşit răposatul Şerban Voevod, care a domnit Ţara Românească cel adevărat şi vechiu Basarabesc la (şeapte mii nouă-zeci şi şeapte) deci învechindu-se de multă vreme, cât şi la stricăciuni ajunsese nu numai sfânta biserică ci şi alte ziduri de prin prejur, care ajungând până la nepoţi şi strănepoţi aceluiaşi răposat Domn de mai sus, din multă osârdie şi pohtă dumnezeiască s-au îndemnat (cel de strănepoţi Şerban Cantacuzino vel paharnic fiul răposatului Drăghici Cantacuzino, vel spătar, nepot al aceluiaşi Şerban Voevod dintr-a lui fiică Elena şi feciorul lui Constantin Cantacuzino vel postelnic)  şi s-a lucrat cu multă osteneală şi cheltueală şi cu lucru şi cu altele, înfrumuseţând biserica: nu cu înălţarea şi zidirea slonului acestuia precum se vede şi afară dintr-alte zidiri şi cu multe argintării şi odoare şi moşii şi ţigani, o au întărit arătându-se desăvârşit ctitor, întru slava lui Dumnezeu şi a celui de minuni făcător, Marele Nicolae care este şi hram, este această veşnică pomenire a lui şi a neamului său, leatul 7250 (sic!). Şerban Basarab Voevod, Zoiţa Doamna, Şerban Cantacuzino, Mateiu Pârvu, Vlad Voevod, Constantin Voevod, Radu Voevod, Şerban Voevod, Ion Voevod, Elena Doamna, Maria Doamna” [10]. Conform lui Nicolae Iorga această pisanie a fost pusă în anul 1700 de marele paharnic Şerban Cantacuzino cu ocazia reparaţiilor şi adăugirilor pe care le-a făcut mănăstirii[11].

În contextul războiului ruso - turc dintre anii 1768 – 1774, în decembrie 1769, are loc, sub zidurile mănăstirii, lupta dintre un corp de oaste ruso – român şi turci, românii fiind conduşi de Pârvu Cantacuzino. „Rezultatul tragic al bătăliei este pecetluit de moartea lui Pârvu şi a trei sferturi din efectivul său, a maiorului Andreh şi a iegherilor săi. Pierderile se ridică la aproape 1000 de oameni din gruparea voluntarilor români şi a ruşilor…”[12], cu precizarea că „turcii au pornit şi asupra mănăstirii Comana ca să strivească şi pe cazacii de acolo, dar neisprăvind nimic cu multă ucidere a lor s-au întors la Giurgiu”[13].

Această luptă a cauzat mari pierderi m-rii, motiv pentru care domnitorii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea i-au acordat noi privilegii pentru „a ajuta la facerea şi întemeierea zidurilor şi altor acareturi ale mănăstirii”[14]. Puternicul cutremur din anul 1802 „a pus în mod sigur la grea încercare atât zidurile bisericii, cât şi pe cele ale construcţiilor aferente”[15], astfel că în anul 1860 – în urma vizitei pe care a întreprins-o la o serie de mănăstiri închinate în vederea secularizării lor, Cezar Bolliac avea să menţioneze „starea jalnică”[16] în care se afla mănăstirea „cu toate că în 1854 biserica fusese refăcută, iar zidurile de incintă reparate. Odată cu secularizarea efectuată în anul 1863, averile de care mai dispunea mănăstirea la acea dată <12 moşii mari şi trei vii în anul 1860, conform lui Cezar Bolliac> vor trece în patrimoniul statului, ultimii călugări greci fiind nevoiţi să părăsească aşezământul”[17].

În anul 1908 întreg ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat prin grija Comisiei monumentelor Istorice, spre a cădea din nou în paragină, mai ales după al doilea război mondial. A fost nevoie de o nouă restaurare, spre a se da m-rii înfăţişarea cuvenită uniu monument cu atâtea rosturi în trecutul Vlaşcăi şi al României. Săpăturile arheologice întreprinse în anii 1970 – 1971 au precizat multe din datele şi fazele de construcţii. În baza acestor cercetări s-au efectuat lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica, grav afectată de cutremurele din anii 1977 şi 1986 a fost consolidată în intregime în perioada 1988 – 1990, urmând ca în anii următori să fie repictată.

În anul 1992, prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire, Prea Fericitul Patriah al Bisericii Ortodoxe Române Teoctist, Comana a redevenit mănăstire de călugări cu viaţă monahală de obşte. 

Profesor Ancu Damian