Ziua Unirii/ 24 ianuarie, act national

Revoluţia română de la 1848 este momentul în care milioane de români adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj au spus  „Noi vrem să ne unim cu Ţara!"; este momentul în care se formulează la Braşov dezideratul unirii Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat naţional românesc", pentru ca tot ea să îl determine, în august 1848, la Cernăuţi, pe Mihail Kogălniceanu să scrie că unirea Moldovei cu Ţara Românească reprezintă „cheia boltei, fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional". Revoluţia de la 1848 are marele merit că a generat asemenea idei şi, cel mai important lucru, cei care le-au generat aveau  să le transpună în practică doar peste un deceniu, în ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn în Moldova şi Ţara Românească.

Până atunci însă ruşii s-au înţeles din nou cu turcii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, consfinţind  pe plan diplomatic internaţional înfrângerea revoluţiei române de la 1848, prin convenţia de la Balta Liman, din aprilie 1849, conform căreia cele două Principate Româneşti rămâneau sub ocupaţie ruso-otomană „pentru a reprima orice mişcare de insurecţiune".

Această înţelegere nu a ţinut însă mult deoarece în 1853 a izbucnit un nou conflict între imperiile ţarist şi otoman, cunoscut sub numele de "Războiul Crimeii" (1853-1856) şi care a avut urmări deosebite pentru starea românilor dintre Carpaţi şi Dunăre şi Carpaţi şi Nistru. A fost conflictul care s-a încheiat prin Congresul de pace de la Paris (1856), tratatul semnat la 18 martie 1856 provocând anularea protectoratului rusesc, menţinerea suzeranităţii otomane, dar sub garanţia marilor puteri europene. Cel mai important era însă hotărârea privind convocarea de divanuri ad-hoc, care să se pronunţe pentru revizuirea regulamentelor organice, potrivit dorinţelor românilor, principala sarcină a acestora fiind să decidă asupra unirii Moldovei cu Ţara Românească. Acest lucru s-a hotărât cu tot protestul vehement al Turciei care nu accepta ca adunările ad-hoc să decidă asupra unirii celor două ţări române.

Toţi pentru Cuza

Şi în perioada Unirii Principatelor Române, ca de altfel pe parcursul întregii istorii, prezenţa oraşului Giurgiu s-a făcut simţită prin adoptarea unor poziţii înaintate faţă de evenimentele prin care trecea ţara noastră şi care au marcat noi etape în mersul ascendent al poporului român spre constituirea şi consolidarea statului naţional modern şi cucerirea independenţei naţionale.

Principala problemă a perioadei premergătoare actului istoric de la 24 ianuarie 1859 l-a constituit, şi la Giurgiu, lupta pentru alegerea deputaţilor pentru adunările ad-hoc. Dacă în ceea ce priveşte alegerea reprezentanţilor marilor proprietari lucrurile au decurs normal fiind aleşi Manolache Lahovari şi Nicolae Tătăranu, lucrurile s-au complicat  când a fost vorba să fie ales Grigore Serurie, revoluţionar giurgiuvean la 1848 şi poet , acesta reprezentând partida unionistă. În septembrie  1857 candidatura acestuia a fost respinsă de membrii Comitetului din Giurgiu sub cuvânt că imobilul în care locuieşte nu este al său. Ziarul "Românul" din 24 septembrie 1857, periodic unionist, arăta că „alegătorii oraşului aflând aceasta s-adunară în piaţa Giurgiului în mare număr şi în câteva ore făcură o subscriere naţională, cumpărară o casă înscriseră actele (la Judecătorie)", după care au dăruit-o lui Grigore Serurie (informaţie reală deoarece  la 31 august 1857 Grigore Serurie a cumpărat o prăvălie în Giurgiu, cu locul ei „în suprafaţă de cinci stânjeni quadraţi”, contra sumei de 10000 lei). Antiunioniştii nu au cedat însă şi au solicitat să se pună sechestru pe acest imobil, din moment ce Serurie era de acum proprietar, deoarece el avea mai multe datorii neachitate „defect ce-l avură mai mulţi exilaţi".

Unioniştii nu au cedat „şi strigară toţi în unire: adunaţi hârtiile de datorie şi noi le plătim îndată". Nu ştim dacă unioniştii au plătit datoriile lui Serurie, dar ştim că problema s-a rezolvat în foarte scurt timp, astfel că, la 21 septembrie 1857, documentul menţionează: „deputat al oraşului Giurgiu, votanţi 240, ales în unanimitate cu vot pe foaie şi graiu, Grigore Serurie". Referindu-se  la acest episod „Românul" menţionează: „Fie-ne iertat a saluta aici pe cetăţenii giurgiuveni pentru nobila şi patriotica iniţiativă ce luară şi a-i asigura că faptele lor … va fi mult mai însemnătoare decât ne putem închipui".

Cel mai important moment al Unirii Principatelor Române l-a reprezentant însă alegerea lui Cuza ca domn la Bucureşti, unde gruparea conservatoare şi antiunionistă era deosebit de puternică, chiar dacă în jur de 30.000 de bucureşteni şi alţi locuitori din judeţele şi oraşele vecine, făceau presiuni pentru dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta este momentul în care giurgiuvenii şi-au adus contribuţia fundamentală la unirea Moldovei cu Ţara Românească deoarece în comitetul conspirativ, format din şase persoane, propunerea pentru dubla alegere a lui Cuza a fost făcută de doctorul Apostol Arsache, mare proprietar funciar în Vlaşca, propunere acceptată în unanimitate.

Apostol Arsache este aromân din Epir, unde s-a născut în 1789 şi de unde s-a refugiat în 1800 împreună cu toată familia în contextul represiunii otomane. În 1819 a cumpărat moşia şi satul Paraipani de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Pe această moşie a construit în 1845 o biserică cu hramul Sfântului Pantelimon, în memoria fiului său care s-a sinucis la Viena în 1835. Tot aici a construit un local de şcoală, în 1870, şi un conac cunoscut sub numele de "Conacul Paşei", deoarece aici a locuit o noapte, în calitate de prizonier, în decembrie 1877, Osman Paşa. Din punct de vedere politic a fost secretar particular pe probleme de politică externă al domnitorului Grigore Ghica, primul domnitor  pământean din Ţara Românească după 1821 şi membru al Obişnuitei Obşteşti Adunări.  Afirmându-se ca unul din cei mai activi susţinători ai unirii Principatelor Române sub un singur domnitor (cu toate că era mare proprietar funciar), fost membru al Comisiunii centrale de la Focşani a fost numit, pentru o scurtă perioadă, ministru de externe de către Alexandru Ioan Cuza, iar mai târziu Departamentul Visteriei i-a cerut să facă parte din comisia care a organizat o expoziţie, cu produse româneşti, pe lângă un institut de profil din Londra. Averea însemnată pe care a acumulat-o i-a permis să-şi ajute în diverse împrejurări compatrioţii, donând aproape 20.000 de galbeni pentru înfiinţarea unui institut de fete la Atena, numit „Arsakion", ceea ce  i-a adus mulţumiri din partea regelui Greciei. El rămâne, nu numai pentru giurgiuveni, ci pentru toţi românii, persoana care l-a propus pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti, propunere acceptată de Adunarea Legislativă de la Bucureşti, marcându-se în felul acesta încheierea primei etape a formării statului naţional român.

24 ianuarie – act naţional

Prima aniversare a zilei de 24 ianuarie 1859 s-a făcut la Giurgiu în contextul circularei din 13 ianuarie 1860, în care se arătau: „ziua de 24 ianuarie, aniversală alegere a Înălţimei Sale Domnitorul Principatelor Unite, fiind cea mai mare serbare naţională, Consiliul de Miniştri în şedinţa de la 11 ale lunii curente a încheiat jurnal încuviinţând programul ce s-a alcătuit pentru celebrarea zisei zile în toată Ţara … şi totdeodată să luaţi dispoziţii prin înţelegere cu respectivele protopopii întru ceea ce priveşte facerea de Te-Deum în toată bisericile din toate oraşele şi satele cum şi cu municipalitatea pentru iluminarea localelor publice şi distribuirea de pâine şi carne pe la săraci; ca întru toate să se execute dispoziţiile programului spre celebrarea unei asemenea sărbători cu toată splendoarea cuvenită unui act naţional".

În conformitate cu acest program „la ora 10 înainte de amiază, în oraşele reşedinţă de judeţ după săvârşirea sfintei liturghii, se va celebra Te - Deum în prezenţa domnului administrator şi a tuturor funcţionarilor Statului, unde va fi şi un escadron de jandarmi în plină uniformă  ca să salute cu trei salve de puşti încetarea Te – Deum - ului. D.D. Administratori de judeţ la ora 12 vor primi felicitaţiile tuturor funcţionarilor Statului şi seara toate oraşele vor fi iluminate".

Răspunzând solicitărilor prefecturii, Primăria Oraşului Giurgiu arată că a luat măsurile necesare „a se face iluminaţie pentru serbarea naţională la ziua de 24 ale curentei luni, în chipul următor: edificiurile publice, adică administraţia, municipalitatea, tribunalul, poliţia, spitalul civil, precum şi şcoala şi localul telegrafului cu ulcele şi alt nimic, decât 12 masalale în rondul pieţii, pe lângă municipalitate şi poliţie de jur împrejur. De a se pune dar ulcelele urmând a se face oarecare cheltuială pentru scânduri şi lemne care se vor lua din cele aflate în păstrarea d-lui casier din anul trecut, precum a se tocmi meşteri trebuincioşi de a lucra pe la toate edificiile publice aflate mai sus. Înaintea municipalităţii a se pune şi pajura  Principatelor Unite, împreună cu trofeele care sunt făcute tot din anul trecut, fără altă cheltuială. Pentru toate acestea dar s-au autorizat D.M. Bacaloglu, membru şi Ioan Vişinescu, casierul, a le executa prin toată economia ca să facă iluminaţia arătată".

În ceea ce priveşte ajutorarea familiilor sărace din oraş s-a hotărât ca fiecărei persoane aflate în această situaţie să i se dea câte o pâine şi o jumătatea de oca de carne de vită, în contextul în care printr-o telegramă din 19 ianuarie 1860, a Ministerului Cultului, s-a hotărât „a se împărţi o sumă de bani la familiile scăpătate din toate oraşele, în toată ţara, din care pentru oraşele de prin judeţ s-a hotărât o mie de galbeni".

Drapel pentru Cuza

În contextul măsurilor luate pentru  consolidarea unirii, realizată la 24 ianuarie 1859, se înscriu şi preocupările primăriei giurgiuvene de a trimite, în august 1860, o delegaţie formată din cinci deputaţi pentru a prezenta lui Alexandru Ioan Cuza omagiul locuitorilor din judeţ şi drapelul acestuia. Acest lucru urma să se facă în conformitate cu ordinul telegrafic, primit la 18 august 1860, din partea „Ministerului Interior", în care se menţionează că, în ziua de 30 august, ziua de onomastică a domnitorului, municipalitatea are sarcina „de a trimite o deputaţie de cinci persoane, cu drapelul şi marca judeţului, de a pregăti luminaţii şi alte lucruri necesare pentru aceasta".

La 23 august 1860, conducerea primăriei Giurgiu anunţa prefectura judeţului că s-a constituit delegaţia necesară şi că, încă de la 21 august, s-au luat măsurile necesare pentru întocmirea drapelului prin încheierea  unui contract în care se menţionează următoarele: „Se face ştiut că, după tocmeala ce am avut cu onor Municipalitate, ne-am învoit a face un drapel cu marca judeţului şi celelalte înscrise, după planul întocmit de D. Arhitect, în preţ de lei opt sute şi supt următoarele condiţii:

- ne îndatorăm ca drapelul să-l lucrăm în dimensiunile ce se însemnează pe plan;

- va fi tricolor, adică galben, albastru şi roşu, de materie numită cagren aprins, într-un lemn portativ îmbrăcat în aceiaşi materie, având la vârf banderolă albastră, simbolul unirii, după cum arată desenul;

- atât drapelul  cât şi banderola vor fi decorate cu ciucuri din mătase tricolore, în lăţime de cel puţin o jumătate de palmă;

- pe drapel vom face o gherlandă în proporţia arătată pe desen;

- în interiorul acestei gherlande va figura marca judeţului cu slovele J. Vl., mai jos o coroană şi înscrierea A.I.I. 30 august 1860;

- lemnul pe care va fi întemeiat drapelul va fi îmbrăcat cu galben la vârf şi jos, rondul şi placa suliţii vor fi sculptate, iar în lăuntru rondului se vor arăta armele Principatelor Unite şi în placă se va scrie P.U., adică Principatele Unite;

- toate desenurile drapelului, precum şi sculpturile, sunt a se face pe amândouă feţele materiei şi a lemnului sculptat;

- coroana, gherlanda, precum şi toate inscripţiile şi sculpturile vor fi aurite cu foiţe de aur curat şi care le vom lucra bine, ca să nu cumva să se ia pe mână, sau să se şteargă, afară de marca judeţului care o vom înfăţişa în culoarea verde, imitând pădurea;

- spre apărare de stricăciuni şi pentru transportarea acestui drapel la Capitală, vom face îmbrăcăminte de muşama, căptuşită cu pânză pe dinăuntru;

- subscrişii ne îndatorăm a executa lucrările acestui drapel întocmai după condiţiile de mai sus şi instrucţiunile ce ni se vor da de D. Arhitect, punând în armonie şi în proporţie toate detaliile cu care se decorează acest drapel;

- ne îndatorăm ca la 27 ale lunii curentei, stil vechi, să desăvârşim zisul drapel şi să-l predăm Onor Municipalităţii complet întru toate, fără nici un cusur, căci în caz contrar, Onor Municipalitate va avea drept a executa lucrarea în contul nostru, cu orice preţ şi paguba ce va rezulta va privi pe noi şi banii ni se vor răspunde treptat şi după trebuinţă. Şi acum am primit lei treisutedouăzeci".

Cu acest drapel delegaţia giurgiuveancă a fost primită la 30 august 1860, la Bucureşti, pentru a participa la serbarea prilejuită de aniversarea zilei onomastice a lui Al. I. Cuza, alături de delegaţiile celorlalte judeţe din Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti.

Alături de Cuza

Locuitorii oraşului Giurgiu şi ai judeţului Vlaşca s-au situat alături de masele largi de pe cuprinsul întregului nou stat, printre susţinătorii hotărâţi ai lui Cuza şi, prin intermediul acestuia, a drepturilor ţării. Este vorba de sprijinul unirii depline a Principatelor Unite sub domn pământean şi de larga solidarizare cu poziţia de apărare a autonomiei noastre, susţinută în mod demn de Alexandru Ioan Cuza în anul 1865.

Manifestările populare din Principatele Române, desfăşurate în iunie 1861 în favoarea  unirii depline sub principele pământean ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 şi a lărgirii bazei electorale, se încadrează în eforturile înregistrate pe toate planurile în vederea consolidării unirii şi exprimă în mod elocvent adeziunea poporului faţă de Al. I. Cuza, sub a cărui domnie se dorea înfăptuirea marilor idealuri naţionale. Aceste manifestări s-au desfăşurat în jurul petiţiei din 18 iunie 1961, a cărei subscripţie s-a organizat cu prilejul sărbătoririi a 13 ani de la izbucnirea revoluţiei în Bucureşti, în 1848, fiind în acelaşi timp, un răspuns la manifestările grupării antiunioniste de dreapta, care milita, încă, pentru un principe străin. Manifestările, organizate de Al. I. Cuza, vizau accelerarea realizării reformelor necesare ţării şi înfăptuirea lor prin resurse interne, în fruntea cărora domnitorul era invitat, sau cel puţin să poată servi scopului manifestaţiilor – argument ca să decreteze unirea deplină şi care să reprezinte un document justificativ către puterile europene.

Începută la Bucureşti, la 11 iunie 1861 prin serbările desfăşurate pe Câmpul Libertăţii, pe care s-au adunat mii de oameni „în acel entuziasm ce numai poporul  ştie a aduce în salutările sale", mişcarea a luat o mare amploare în toată ţara, participarea fiind deosebit de activă, încât petiţia a fost semnată de aproximativ 800.000 de oameni. Între cei care au subscris acest document s-au numărat şi giurgiuveni, ca de altfel şi ceilalţi locuitori din judeţul Vlaşca, iar mărturia participării lor se păstrează şi astăzi între documentele de epocă referitoare la această acţiune şi care se află la Biblioteca Academiei Române.

În petiţia cetăţenilor din Giurgiu se sublinia faptul că „Unirea Românilor din Moldova şi Valahia într-un singur stat a fost totdeauna dorinţa cea mai de căpătâi" şi că „Unirea desăvârşită a Moldo --României sub alesul lor din 24 ianuarie 1859 este singurul temei al suferinţelor noastre de tot felul şi numai această Unire poate aduce creditul, încrederea, stabilitatea şi autonomia în stat, liniştea şi tăria în naţiune". În acelaşi timp, îi era adresată lui Al. I. Cuza rugămintea de a întruni „cât mai curând Ministerele şi Adunările spre a ne da o lege electorală în temeiul căreia să se poată convoca o Representaţiune în adevăr naţională care să înţeleagă şi să exprime dorinţele şi trebuinţele naţiunii, precum şi marile şi patrioticele cugetări ale Măriei Tale".

În continuarea textului urmează tabelul cu cele 900 de semnături ale locuitorilor din Giurgiu, grupate sub  titlul „Unirea definitivă sub alesul din 24 ianuarie 1859 – Lege electorală întinsă". Toate filele sunt legate cu un şnur tricolor pe care este aplicat, în ceară roşie, sigiliul comitetului pentru subscrierea petiţiei din 11 iunie 1861, în centrul căruia se găseşte stema întrunită a celor două ţări – acvila şi capul de bour. Comitetul pentru subscriere din judeţul Vlaşca era format din preoţii Dumitru Corneanu şi Nedelea, precum şi Ioan Sebeni, Răducanu Notara, Costache Mateescu, Niţă Gheorghiu, State Anton, Ion Tomulescu şi Nedelea Dina.

Referindu-se la adunarea organizată în Giurgiu, ziarul „Românul" arăta că, la 11 iunie 1861, la adunarea organizată în Giurgiu s-a manifestat, din iniţiativa cetăţenilor, o sărbătoare naţională plină de entuziasm, la care a participat tot poporul oraşului, exprimându-se hotărât pentru Unire sub alesul de la 24 ianuarie şi pentru reforma electorală. Toate aceste demonstraţii produse în jurul petiţiei de la 11 iunie 1861, Giurgiu integrându-se şi el oraşelor ţării, au avut drept consecinţă o şi mai mare întărire a atmosferei unirii complete, a cărui proclamare devenise inerentă şi pe care Al. Ioan Cuza l-a realizat peste şase luni de zile, la 11 decembrie 1861 prin proclamaţia în care arăta că „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, aclamat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă şi de puterile garante şi s-a înscris în datinile naţiunilor. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie".

Demnitate naţională

După reprimarea mişcării antiunioniste, din 3 august 1865, organizată de monstruoasa coaliţie în Bucureşti şi terminată cu 20 de morţi şi câteva zeci de răniţi, giurgiuvenii sunt din nou alături de Alexandru Ioan  Cuza. Adeziunea s-a manifestat în momentul în care domnitorul României a dat un răspuns deosebit marelui vizir în legătură cu evenimentele din 3 august 1865, răspuns caracterizat de Nicolae Iorga drept „actul de demnitate cel mai frumos". Acest răspuns reprezintă, între-adevăr, un exemplu edificator al modului în care Al. Ioan Cuza înţelegea să apere autonomia, interesele noastre naţionale şi să riposteze împotriva oricărei încercări de a le nesocoti.

Tulburările petrecute în Bucureşti la data amintită, reprimate imediat, fără urmări pe plan intern, au avut o influenţă defavorabilă în afara graniţelor, ziarele străine exagerând faptele, iar diplomaţii ruşi şi englezi căutând să determine Imperiul Otoman să ia atitudine. Sub presiunea Rusiei şi Angliei marele vizir Fuad Paşa a trimis lui Cuza o scrisoare care, prin conţinut, cât şi ca formă, încălca uzanţele diplomatice. Mai mult, scrisoarea respectivă a fost publicată în mai multe ziare din Istanbul, putând fi interpretată ca un vot de blam dat guvernării de la Bucureşti.

Răspunsul principal, mult mai temeinic şi mai cugetat,  a fost dat de Al. Ioan Cuza, la 29 octombrie 1865, ceea ce i-a permis să apere „cu energie şi izbândă, autonomia României". Apreciind publicarea scrisorii marelui vizir „cel puţin inoportună", Al. I. Cuza arată că se vede silit a aminti faptul că Principatele Unite „se administrează liber şi afară de amestecul Înaltei Porţi". În acest context Imperiul Otoman nu era îndreptăţit să califice „un incident local" drept „expresia brutală a unei nemulţumiri generale", aruncând astfel blamul asupra unui guvern pe care l-a lăudat adesea pentru meritele  sale şi care nu-şi făcuse decât datoria. Domnitorul recomanda ca Poarta să nu se lase „atrasă în nişte complicaţii a căror consecinţă sunt afară de orice prevedere omenească", formă destul de transparentă prin care se atrăgea atenţia că orice încercare a Porţii de amestec în treburile interne ale ţării noastre putea duce la un conflict care nu excludea un sfârşit defavorabil pentru Turcia. Acest amestec era cu atât mai  inexplicabil cu cât, în relaţiile  cu Poarta, România urma „să se bucure deplin de drepturile de autonomie şi independenţă interioară, dobândite ţării din vechime"; conform declaraţiilor otomane obţinute în urma vizitei la Istanbul.

Acest răspuns, ferm şi de mare demnitate, a generat asentimentul întregii ţări, motiv pentru care în arhiva lui Al. I. Cuza se păstrează telegrame ale locuitorilor din Giurgiu provenind din cele mai diverse categorii sociale. Astfel, institutorii din Giurgiu, clerul în frunte cu protopopul, Consiliul general al judeţului Vlaşca, sau pur şi simplu locuitori ai oraşului, cum este cazul telegramei subscrise de peste 50 de cetăţeni, toţi îşi exprimă solidaritatea cu răspunsul dat marelui vizir.

Alte asemenea manifestări de solidaritate au fost adresate unor înalţi demnitari, de regulă conducători ai departamentelor sub a căror autoritate se găseau organele semnatare, cu rugămintea de a se face intermediari celor ce le trimiteau pentru a transmite domnitorului sentimentul acestora. Într-o telegramă adresată lui I. Em. Florescu, ministrul de interne, semnată de peste 30 de cetăţeni din Giurgiu, se arată că citirea scrisorii către marele vizir, publicată în „Monitorul Oficial" a fost pentru Giurgiu o zi de sărbătoare. Preţuirea lor pentru atitudinea lui Al. I. Cuza reiese clar din textul telegramei, în care se declară răspicat: „Mândru este poporul român de a vedea pe alesul  său sprijinind cu atâta demnitate drepturile şi autonomia ţării. Arhivele vor păstra asemenea documente în anale şi posteritatea le va citi împreună cu ale lui Mircea, Ştefan şi Mihai".

Toate aceste momente prezentate privind lupta pentru unire şi consolidarea ei scot în evidenţă că giurgiuvenii s-au situat, şi în aceste cazuri, în rândul celor care au înţeles însemnătatea perioadei şi şi-au exprimat în mod hotărât atitudinea, fiind pentru unirea Principatelor Române şi apoi, alături de domnitor în susţinerea prestigiului şi autonomiei patriei.

Prof. Ancu Damian