El Pais/ E drept ca popoarele sa plateasca de 600 la 800 ori mai mult decat bancile?

Cotidianul spaniol El Pais a publicat, în ediţia sa din 5 ianuarie, acest articol referitor la problemele economice actuale ale bătrânului continent. Am considerat interesant acest punct de vedere pentru cititorii Optimal Media.

Sunt cifre incredibile. De curând, un judecător nord american a decis în favoarea ziariştilor de la Bloomberg care cereau Băncii Centrale a Statelor Unite să fie total transparentă cu ajutorul acordat sistemului bancar în ultimii trei ani. 

După ce a examinat 20.000 pagini de documente diferite, Bloomberg a demonstrat că Rezerva Federală a împrumutat în secret băncile în dificultate cu cantitatea gigantică de 1200 miliarde dolari  la o dobândă incredibil de mică de 0,01%.

În acelaşi timp, în numeroase ţări, popoarele suportă planurile de austeritate impuse de guverne cărora pieţele financiare deja nu le mai împrumută milioane la dobânzi mai mici de 6,7% la 9%. Asfixiate de aceste dobânzi, guvernele se văd “obligate” să îngheţe pensiile, alocaţiile financiare sau salariile funcţionarilor; să facă tăieri şi să reducă investiţiile, ceea ce măreşte şomajul şi ne va supune pe toţi în scurt timp unei recesiuni de o gravitate extremă.  

Este normal ca în caz de crize, băncile private, pe care le finanţează băncile centrale la un 1% să poată beneficia de o dobândă de 0,01%, iar în aceleaşi circumstanţe unele state, dimpotrivă, să trebuiască să plătească dobânzi de 600 la 800 ori mai mari?

“A fi guvernaţi de către banul organizat este la fel de periculos ca a fi guvernaţi de crima organizată” zicea Roosevelt. Avea dreptate. Trăim o criză a capitalismului dereglementat care poate fi sinucigaşă pentru civilizaţia noastră. Cum spuneau Edgar Morin şi Stéphane Hessel în ultima lor carte, societăţile noastre trebuie să aleagă: metamorfoza sau moartea.

O să aşteptăm ca să fie prea târziu pentru a deschide ochii ? O să aşteptăm ca să fie prea târziu pentru a înţelege gravitatea crizei şi a alege împreună metamorfoza înainte ca societăţile noastre să se disloce ? Nu avem aici posibilitatea de a dezvolta 15 reforme concrete care ar face posibilă această transformare, însă credem că ar fi posibil să-i dăm dreptate lui Paul Krugman când explica faptul că Europa se blochează într-o “spirală a morţii”.

Cum putem să dăm acum oxigen finanţelor noastre publice ? Cum putem acţiona fără a modifica tratatele, o sarcină care ar reprezenta luni de muncă şi care poate fi imposibilă în viitorul apropiat dacă Europa este de fiecare dată din ce în ce mai  urâtă de popoare ?

Angela Merkel are dreptate când spune că guvernele nu trebuie încurajate spre un salt orb  înainte, însă trebuie amintit că marea parte a sumelor pe care statele noastre le împrumută de pe pieţele financiare sunt pentru plata vechilor datorii. Un exemplu: în 2012, Franţa va trebui să ceară împrumuturi de 400 miliarde: 100 miliarde corespund deficitului bugetar (care ar fi aproape inexistent dacă s-ar anula multe dintre reducerile fiscale acordate de 10 ani) şi 300 miliarde corespund datoriilor anterioare care ajung la scadenţă şi pe care suntem incapabili să le rambursăm dacă ne îndatorăm din nou cu câteva ore înainte de a le rambursa. 

Trecutul există. A impune rate de dobânzi uriaşe pentru datorii accumulate în ultimii 5 sau 10 ani nu contribuie la responsabilizarea guvernelor ci la asfixierea economiilor noastre în beneficiul unor bănci private; susţinând că există un risc, acestea creditează la un nivel ridicat, deşi ştiu că nu există niciun risc adevărat întrucât Fondul european de securitate a fost creat pentru a garanta solvabilitatea statelor europene.

Trebuie să terminăm cu “două greutăţi, două măsuri”:   inspirându-ne din ceea ce a făcut Banca Centrală nordamericană pentru a salva sistemul financiar, propunem ca “datoria veche” a statelor noastre să poată fi refinanţată la o rată a dobânzii apropiată de 0%. 

Nu există nicio necesitate de a modifica tratatele europene pentru a pune în practică această idee: desigur Banca Centrală nu are dreptul de a împrumuta statele membre ale Uniunii Europene, însă poate împrumuta fără limite anumite organisme publice de credit (articolul 21.3 din Statutul sistemului european al băncilor centrale) şi organizaţii internaţionale (articolul 23 din acelaşi statut). Aşadar Banca Centrală Europeană poate împrumuta la o dobândă de 0,01% Băncii Europene de Investiţii sau oricărei bănci publice naţionale iar acestea pot împrumuta la 0,102% statelor care se îndatorează pentru a-şi plăti vechile lor datorii.

Nimic un împiedică stabilirea acestei forme de finanţare începând din lunile următoare. Nu spunem suficient: bugetul Italiei va avea un excedent primar dacă nu va trebui să plătească datorii financiare de fiecare dată mai ridicate.

Trebuie să aşteptăm ca Italia să se afunde în recesiune economică şi criză politică sau trebuie să punem capăt veniturilor băncilor private ? Răspunsul ar trebui să fie evident pentru oricine acţionează în favoarea binelui comun.

Rolul fundamental pe care tratatele îl atribuie Băncii Centrale este de a proteja stabilitatea preţurilor. Prin urmare, cum se poate reacciona atunci când anumite ţări văd multiplicându-se cu doi sau trei preţul bonurilor lor de tezaur în câteva luni ?

Banca Centrală trebuie de asemenea să vegheze la stabilitatea economiilor noastre. Cum poate să nu acţioneze atunci când preţul datoriei ameninţă să ne supună la o recesiune “mai gravă decât cea din 1930” potrivit guvernatorului Băncii Angliei ?

Nimic din tratatele în vigoare un interzice Băncii Centrale să intervină cu fermitate pentru a face să scadă preţul datoriei publice. Nu numai că nu există nimic care s-o împiedice, dimpotrivă toate circumstanţele o îndeamnă să facă acest lucru deoarece pentru toţi, evoluţia preţului datoriei publice este, în ziua de azi, inflaţia cea mai preocupantă.

În 1989, după căderea zidului Berlinului, lui Helmut Kohl, Francois Mitterand şi altor şefi de stat europeni le-a trebuit o lună pentru a decide crearea monedei unice. După patru ani de criză ce aşteaptă conducătorii noştri pentru a oxigena finanţele noastre publice ? Mecanismul pe care îl propunem s-ar putea aplica imediat, atât pentru a diminua costul datoriei vechi, cât şi pentru a finanţa investiţiile fundamentale pentru viitorul nostru. 

Toţi cei care cer negocierea unui nou tratat european au dreptate: cu ţările care doresc, trebuie să construim o Europă politică, capabilă să influenţeze globalizarea, o Europă realmente democratică aşa cum propuneau deja Wolfgang Schäuble şi Karl Lamers în 1994 sau Joschka Fischer en 2000.

Bineînţeles, este necesar un tratat de convergenţă socială şi o adevărată guvernare economică. Totul este esenţial. Însă un se va putea adopta niciun nou tratat dacă continentul nostru  se afundă într-o “spirală a morţii” şi dacă o majoritate a cetăţenilor o urăsc când vine de la Bruxelles.

Urgenţa este de a transmite un semnal foarte clar popoarelor: Europa nu este în mâinile lobbiurilor financiare. Europa este în serviciul cetăţenilor. (Foto: iaa.ro)

Ioan Hurdubaie