Le Monde: După intervenţia în Libia, unde se opreşte “războiul umanitar”?

Sub titlul “ După intervenţia în Libia, unde se opreşte “războiul umanitar” ?”, cotidianul francez Le Monde publică un articol semnat de scriitorul Jean-Christophe Rufin, fost ambasador al Franţei la Dakar /Senegal, în perioada 2007-2010. Un articol interesant, prin opiniile exprimate în legătură cu acest subiect, si de actualitate, chiar şi pentru România, mai ales că ale aparţin unui diplomat de carieră.

Să ne bucurăm, bineînţeles, că ameninţarea privind masacrul civililor în Libia s-a îndepărtat. Dictatorul sângeros care-şi oprimă propriul popor în Libia nu merită niciun fel de compasiune. Dar această bucurie legitimă să nu ne împiedice să vedem situaţia aşa cum este şi să nu ne neliniştim.

Franţa este în război. Ea nu este numai o parte componentă a unei largi coaliţii. Rolul preponderent pe care l-am jucat în operaţiune în toate fazele, inclusiv militare,  ne plasează în prima linie. Libienii de pe cele două maluri nu s-au înşelat: la Benghazi se arborează drapele tricolore şi la Tripoli se lansează anateme împotriva Franţei. Ne putem simţi destul de mândri că ţara noastră a avut curajul să acţioneze. Aceasta nu ne dispensează de a aprecia cât de grea de consecinţe, de riscuri şi de chestiuni nerezolvate este această acţiune. 

Căci războiul în care ne-am angajat nu se reduce la formula aseptizată a zonei de excludere aeriană pe care au aprobat-o membrii Consiliului de Securitate. Acest termen de excludere aeriană sugerează o mână protectoare întinsă deasupra cerului şi care vine încetişor, să împiedice orice violenţă. Realitatea este mai crudă. Noi ucidem. Noi bombardăm vehicule pline de combatanţi. Că e vorba probabil despre criminali lansaţi la asaltul populaţiilor dezarmante nu schimbă cu nimic această constatare : degeaba afirmăm că “nu vom interveni la sol”, tocmai la sol sunt ucişi aceşti soldaţi. 

Noi suntem de fapt angajaţi în lupte terestre, chiar dacă noi lovim – pentru moment – din aer. Pentru a se justifica, diplomaţia franceză invocă micile linii ale contractului, cele care se semnează fără a fi întotdeauna bine citite : rezoluţia 1973 stipulează că vor putea fi luate “toate măsurile, inclusiv militare, care vizează protejarea civililor”. 

Noi suntem aici: este vorba de un război “umanitar”. Noi lansăm operaţiuni militare distructive împotriva unei ţări care nu ne-a atacat, care nu ameninţă interesele noastre, altfel spus noi suntem în totalitate în afara doctrinei militare aşa cum a fost ea elaborată, îndeosebi prin Cartea albă asupra apărării din 2007. Singurul nostru motiv de folosire a forţei este violarea dreptului umanitar de către ţara în chestiune. Suntem într-un caz perfect pur al faimosului “drept de ingerinţă”, concept care triumfă în mod paradoxal la ora în care cel care l-a conceput a părăsit ministerul afacerilor externe. … Or, acest concept al dreptului de ingerinţă pune numeroase problem care au dus de altfel la izolarea sa în dreptul internaţional, în folosul unei formule mai consensuale : “ responsabilitatea de a proteja”.

Pericolele acestui drept de ingerinţă, drept lăsat la discreţia puternicilor pentru a ataca pe cei pe care vor, au fost adesea subliniate. Cazul cel mai flagrant de ingerinţă periculoasă a fost, în 2003, intervenţia americană în Irak. Franţa a fost, la acea vreme, ţara care s-a ridicat împotriva acestei intervenţii şi a subliniat efectul pervers al acesteia. Credem astăzi că un astfel de principiu este mai puţin periculos când Franţa este cea care îl aplică? 

Să nu facem un proces de intenţie celor care au lansat această operaţiune. Să le acordăm meritul de a fi acţionat conform conştiinţei lor, pentru a salva vieţi umane. Rămâne că acum trebuie depăşit stadiul emoţiei şi pentru a conduce acest război şi poate şi altele, trebuie elaborată o doctrină. Care este aceasta şi cine trebuie să o formuleze ? Noi purtăm un război umanitar. Noi atacăm un regim în virtutea concepţiei pe care ne-o facem despre demnitatea umană. Bravo. Însă acest principiu este el aplicabil peste tot ? Trebuie acesta să fondeze politica noastră externă şi să ghideze toate deciziile noastre ? În alte vremuri, problema putea fi teoretică însă, în aceste timpuri de revoltă arabă, ea este cu totul concretă. Trebuie să ne pregătim să acţionăm mâine în Siria, în Yemen, în Algeria ? În aceeaşi ordine de idei, nici nu trebuie să mai sperăm să părăsim Afganistanul acolo unde prezenţa noastră continuă să garanteze respectarea populaţiilor civile….

O altă ipoteză este că noi nu putem şi nici nu vrem să fim peste tot campionii principiilor noastre umanitare. În clar, aceasta ar semnifica faptul că noi ar trebui să alegem. Dar să alegem pe cine şi pentru a face ce ? Este aceasta o prerogativă exclusivă şi discreţionară a preşedintelui Republicii ? Trebuie ca o situaţie să stoarcă lacrimi la Elysée pentru ca să fie trimişi soldaţii noştri ?

Toate aceste alegeri angajează Franţa foarte puternic şi nu sunt fără riscuri. Consensul internaţional care ne purta se dezintegrează astăzi şi ţările arabe încep, împreună cu altele, să-şi exprime rezervele lor. De altfel, oricare ar fi superioritatea punctuală a armatei noastre într-o ofensivă frontală, trebuie să ne gândim la pericolele grave – în mod evident, mai întâi terorismul – la care ne expunem intervenind împotriva unor personaje fără scrupule cum este colonelul Kadhafi.

Eu nu pretind că trebuie să ne dispensăm. Însă pentru a continua să acţionăm şi s-o facem în unitate, oricare ar fi surprizele, bune sau rele, pe care ni le rezervă continuarea operaţiunilor, este necesară o dezbatere naţională asupra fundamentelor acţiunii noastre militare. Adunarea (naţională – N.T.) nu trebuie numai să fie consultată a posteriori asupra unei operaţiuni particulare. Ea trebuie să poată conduce o reflexie generală asupra acestui subiect, la care să participe şi opinia publică. Nu este vorba de îngrădirea Executivului, ci de a i se da un mandat clar şi limite. Sentimentul pe care acesta îl are de a fi angajat într-un război just nu ar putea ţine loc nici de doctrină, nici de consimţământ naţional.

Aşteptăm desigur de la un preşedinte al Republicii ca el să aibă inimă şi nervi pentru a decide o ofensivă militară. Avem totodată nevoie să simţim că el este capabil să reziste la o pură emoţie. Moştenirea noastră republicană ne conferă responsabilităţi internaţionale deosebite şi toate popoarele se întorc bineînţeles către noi din clipa în care libertatea lor este ameninţată. Ce răspuns trebuie şi putem să le aducem ? Este ceea ce va trebui ca francezii să decidă într-o zi. Împreună. 

Ioan Hurdubaie  (Traducere şi adaptare)