Cine si ce vrea in negocierile europene? Vezi ce cred Merkel, Sarkozy, Cameron si Barroso

Presa occidentală urmăreşte îndeaproape problematica crizei cu care se confruntă în prezent statele europene, dar şi aliatul lor de peste ocean. Am selecţionat pentru cititorii noştri câteva opinii apărute în cotidienele franceze în legătură cu acest subiect. 

Se apreciază că patru reforme ii divizează în prezent pe conducătorii Uniunii Europene. Acestea sunt în centrul discuţiilor lor în perspectiva Consiliului European din 9 decembrie.

Angela Merkel: reformarea tratatelor

Angela Merkel face dintr-o reformă a tratatelor europene condiţia sine qua non a noului efort de solidaritate. Pentru ea, această revizuire “limitată” vizează înscrierea în marmură a principiilor de disciplină bugetară atât de scumpe Germaniei.

Pentru a integra mai mult guvernarea economică a zonei euro, cancelara cere noi transferuri de suveranitate bugetară. Ea propune, între altele, să se facă posibilă sesizarea Curţii de justiţie europene împotriva statelor incapabile să respecte pactul de stabilitate. Înaintea Consiliului European din 9 decembrie, care ar putea fi precedat de un summit al zonei euro, doamna Merkel încearcă să-şi convingă partenerii săi, mai mult decât divizaţi, asupra oportunităţii şi modalităţilor unei astfel de revizuiri. Procesul, lung şi complicat, ar putea în plus să eşueze în stadiul ratificărilor, dacă ne amintim experienţa nefericită a Constituţiei europene respinsă în Franţa şi în Olanda în 2005. Franţa, mai întâi reticentă, vrea să lărgească dezbaterea în numele convergenţei economice şi fiscale. Ea promite sfârşitul unanimităţii în materie fiscală.

Nicolas Sarkozy: BCE, singura în măsură să calmeze criza

Pentru Nicolas Sarkozy, ca şi pentru numeroşi conducători din zona euro, Banca centrală europeană (BCE) trebuie să fie transformată în împrumutător în ultimă instanţă al Uniunii Europene. Aceasta ar fi o formă de aliniere a acţiunii sale la cea a altor bănci centrale, cum este Rezerva federală americană şi Banca Angliei, foarte active în susţinerea statelor lor. Văzută de la Paris, dar şi de la Londra sau de la Washington, BCE este de acum înainte singura în măsură să calmeze criza, dat fiind că fondurile de salvare create de un an nu au putut fi întărite la timp. Germania se opune la această perspectivă şi flutură tratatele europene care interzic institutului de emisiune să pună în mişcare planşa bancnotelor pentru a cauţiona statele. Preocupat să apere independenţa sa, Mario Draghi, preşedintele BCE după plecarea lui Jean-Claude Trichet la 1 noiembrie, a prevenit că intervenţiile actuale ale Băncii, care răscumpără din mai 2010 datoria ţărilor în dificultate, ar fi temporare. Problema divizează Consiliul Guvernatorilor acestei instituţii în care o puternică minoritate, condusă de Jens Weidman, preşedintele Bundesbank, se opune la orice evoluţie a rolului BCE. 

José Manuel Barroso: Eurobonduri şi federalismul

José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene a propus, miercuri 23 noiembrie, să se meargă către mutualizarea mai mult sau mai puţin completă a datoriilor europene. Emiterea de euroobligaţiuni ar avea avantajul de a facilita finanţarea, la un cost minim, a ţărilor în dificultate. Pentru Bruxelles, această opţiune nu este avută în vedere decât cu condiţia înfiinţării unui veritabil dispozitiv integrat de supraveghere bugetară. Fără a mai aştepta, Comisia a propus de altfel miercuri ca statele şi Parlamentul European să o doteze cu noi prerogative de control al proiectelor de buget al ţărilor în deficit excesiv, înainte chiar de adoptarea bugetelor de către parlamentele naţionale.  "Fără o guvernanţă economică întărită, va fi dificil, dacă nu imposibil, să se menţină o monedă comună” a prevenit dl. Barroso. Obiectivul este de a îmblânzi Germania, Finlanda şi Olanda. Pentru aceste ţări, euroobligaţiunile riscă să încurajeze laxismul statelor cel mai puţin virtuoase. Angela Merkel, care respinge, de la începutul crizei, instalarea unui astfel de mechanism, a calificat miercuri drept “extrem de nepotrivite” propunerile Comisiei.

David Cameron: contra unei zone euro atotputernice

David Cameron, primul ministru britanic, se teme de instalarea unei Europe cu două viteze, pilotată de o uniune monetară mai integrată. Preocupările sale sunt împărtăşite de majoritatea statelor Europei centrale, în frunte cu Polonia, a cărei aderare la euro este amânată datorită crizei datoriilor. Grijulie de a nu fi marginalizată, dar ţinându-se mai mult ca niciodată la distanţă de euro, Marea Britanie reclamă un drept de privire asupra anumitor decizii ale uniunii monetare, în special în materie de regularizare financiară. Mai mult, dl. Cameron a prevenit că, în caz de o nouă revizuire a tratatelor, membrii cei mai eurosceptici ai Partidului conservator nu vor întârzia să ceară repatrierea la Londra a prerogativelor transferate la Bruxelles. Această poziţie i-a oripilat pe partenerii săi începând cu Nikolas Sarkozy. “Ar fi făcut mai bine să tacă” s-a scăpat preşedintele francez cu ocazia unui recent Consiliu European, pe marginea sfaturilor date de dl. Cameron. Dacă reforma tratatelor în 27 ar trebui să fie imposibilă, din cauza britanicilor, francezii examinează posibilitatea unui tratat numai între singurele ţări din zona euro. Un fel de nucleu dur, cu condiţia ca euro să supraveţuiască crizei.

Dacă prestaţia conducătorilor europeni în criza euro a fost – şi continuă să fie – dureroasă, se va spune tot la fel şi despre cea a Congresului Statelor Unite, confruntat cu o problemă identică: o monstruoasă datorie suverană. Şi aleşii americani dau dovadă, în ceea ce-i priveşte, de iresponsabilitate şi incapacitate de a decide. 

Săptămâna care s-a încheiat era cea în cursul căreia un “supercomitet” al Congresului – şase democraţi, şase republicani – trebuia în mod imperativ să propună o serie de măsuri pentru a reduce deficitul bugetar (aproape 9% din Produsul Intern Brut) cu o sumă cumulată de 1200 miliarde dolari pe zece ani.

Supercomitetul bipartit era compus în părţi egale din senatori şi membri ai Camerei Reprezentanţilor şi dispunea de prerogative extinse şi de facilităţi de lucru excepţionale. Pentru atingerea scopurilor sale acesta se putea sprijini pe toate serviciile guvernului american.

Acesta trebuia să remită documentul la 21 noiembrie, recomandările acestuia ar fi trebuit să cuprindă tot atâtea angajamente bugetare ferme care ar fi obligat Casa Albă şi Congresul. Comitetul a eşuat în mod lamentabil, el anunţând că este în incapacitate de a ajunge la un acord.

Şi mai rău încă:  el a eşuat din raţiuni strict ideologice. La câteva luni distanţă de scrutinul prezidenţial din noiembrie 2012, sau mai bine spus în plină campanie electorală, republicanii au făcut dovada unui dogmatism în beton armat asupra problemelor fiscalităţii.  Ei sunt gata să procedeze la reduceri bugetare, însă nu vor nici cea mai mică mărire a impozitelor. Cu o determinare faţă de care ayatolahii de la Teheran sunt oameni de compromis, republicanii se opun ca cei mai bogaţi dintre ei să verse vreun cent în plus Trezoreriei; împotriva oricărei logici, ei refuză chiar suprimarea celei mai mici nişe fiscale.

Dinspre partea lor aleşii democraţi, dacă au fost mai curajoşi, au evoluat puţin asupra reformelor structurale care ar fi trebuit să asigure finanţarea viitoare a pensionarilor şi a sănătăţii.

În caz de eşec al « supercomitetului » legea prevede că vor avea loc reduceri automate ale cheltuielilor publice în bugetul de stat, cu o sumă echivalentă cu 1200 miliarde de dolari, până în anul 2021. Ea stipulează că bugetul apărării va fi principala victimă, la înălţimea a 600 miliarde de dolari. Însă nicio reducere nu va intra în vigoare înainte de 2013. Sau altfel spus, nimic nu se va face înaintea scrutinului din  2012.

Episodul confirmă paralizia sistemului politic american şi slăbiciunea unui Barack Obama, incapabil să se impună Congresului. Episodul confirmă totodată că nu există morală în politică. Incapacitatea celor 17 membri ai uniunii monetare europene de a face faţă crizelor lor de datorie suverană ameninţă euro cu implozia. Ceea ce, mai mult decât vreodată, transformă dolarul în valoare refugiu şi permite Americii să finanţeze la preţ bun munţii săi de datorii.

Grupaj de Ioan Hurdubaie