Pristandaua, datatorul cu parerea in cautarea vedetismului efemer

“Ghiţă, Ghiţă, vorba bietei mele neveste: pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la flămând”.

Principiu solid de viaţă al lichelei carageliene Pristanda, care-şi numără steagurile precum conştiinţa-i îmbrobodită-n servilism notoriu.

Cinicul şi genialul Caragiale, monument al clasicismului literaturii naţionale a marcat cu un simţ indubitabil, soiul de coajă uscată al parvenitului naţional.

Simţind enorm şi văzând monstrous, clasicul exeget aşează oglinda în faţa naţiunii, cu Caţavenci, Farfurizi, Brânzoveneşti, coane Zoiciţi şi grămezi de pristandale perpetuate mobil de o sutăcincizeci de ani încoace, fără pauză (cel mult de masă, că la asta nu se renunţă).

Pe vajnicul Ghiţă îl paşte azi destructurarea. Dar cum e posibil căci el şi “famelia” lui de la ’48 încoace tot pupă şi papă. Ba mai mult dorind să-şi autodepăşească competenţele native şi-a creat şi şcoală de pristandale sperând sincer că astfel va face faţă mai cu spor creatorului său literat, Cragiale. Degeaba.

Imbecil din născare, dar nu idiot, Ghiţă s-a trezit super şmecher, hoţ, dar nu infractor, oricum din acelaşi areal social.

Pristandaua  este o acumulare de frustrări rezidate din copilăria cu  lipsuri, din absenţa inteligenţei  native, din lipsa celor şapte ani de acasă şi marcată de ambiţii pantagruelice în a-şi depăşi condiţia, simplu, prin şmecherii.

Tot ea, Pristandaua, îşi croieşte drum jurându-se pe copilaşi, sugând la două oi în acelaşi timp, făcând servicii ambelor tabere beligerante în scopuri calculate de a se posta la un moment dat în locul vreunui Nae Caţavencu şi atunci vezi... numărat la steaguri...

Pristandaua învaţă cu asiduitate, nu carte, ci escrocherii. Are maeştri redutabili pe care privindu-i, îi invidiază sincer, jurându-şi în barbă să-i înlocuiască într-o bună zi. Zâmbeşte perfid colegului de rond (birou) şi-l aranjează de nu se vede, pe la spate. Cam cu asta se ocupă în exerciţiul „foncţiei”.

Îşi ascultă nevasta de-o teapă cu el, care-l povăţuieşte în chinul său căţărător, dar cată hulpav la trufandale la fel de şchioampe, dar mai june, pe care le promovează ajutoare de pristanadale prin diverse locaţii publice instituţionale.

Pristandaua hăhăie ca boul atunci când se trezeşte faţă-n faţă cu vreo specie rafinată, pe cale de dispariţie. Îşi acoperă brusc lacuna existenţială râzând batjocoritor, sperând disperat în vexarea la hăhăit a rătăcitului cărturar, holbându-se la sticla televizoristică şi salivând înapoia camerei de filmat în speranţa vedetismului efemer. Nu de alta dar să afle şi ţaţa Marghioala de la Scăienii natali că Pristandaua e boss mare la Capitală, cu putere zeificată, foncţie de caţavenc şi Joiţică la purtător. Acest specimen se cheamă purtător de opinii, de vorbe, sau mai grav, dătător cu părerea, analist sau ştiutor. El apare impozant, a învăţat persuasiunea emiterii vocale a inepţiei, are gomă şi unghiulaţie adecvată nas - prăjină. Ce mai: e un adevărat personaj influent pentru multitudinea de gură- cască aidoma lui, lăsaţi în urmă de goana-i nebună spre nicăieri. Că vorba aia:” Famelie mare, renumeraţie după buget, mică...săru’ mâna coane Fănică.”

Cornel Petrescu