Cu Căluşarii-n bătătură. Ritualurile ancestrale ale Rusaliilor (REPORTAJ)

Cândva, în urmă cu vreo douăzeci de ani, am fost în patria lubeniţelor, în Dăbulenii Doljului, pentru a-i întâlni pe căluşari la ei acasă. Erau Rusaliile şi nimic din emoţia artistică pe care ţi-o oferă acest străvechi dans românesc nu avea să se ridice la experienţa pe care am trăit-o în satul cultivatorilor de pepeni: căluşarii, prin ritmul lor din altă lume, au „înviat” din boala grea o fetiţă de 12 ani. Oamenii spuneau că fusese luată de Iele, de aceea îi chemaseră pe Căluşari în ajutor. Însă fata era bolnavă de friguri. Dincolo de faimă, de măiestrie, de ritualul său ancestral, dansul nu mai era un joc în sine, ci un ceremonial păgân tămăduitor.

„Leică, leică, veniră căluşarii! Ţaţă, adă fata, că veniră căluşarii-n bătătură!” Aşa strigau muierile satului către părinţii fetei, vădit marcaţi de deznădejde, pentru că fetiţa lor zăcea la pat de multe zile şi nu-i dădeau de leac. Trecuseră patruzeci de zile de la sărbătoarea Sfintelor Paşti şi satul se pregătea de Rusalii. Înroşiră ouă, puseră frunze de leuştean la ferestre, împodobiră casele cu crengi de paltin, ba duseseră rămurele de paltin şi la cimitir, la răposaţi, pregătiră cozonaci, iar prin buzunare sau prin şorţuri îşi puseră pelin ca să-i apere de afurisitele Iele. În bucătării, împărţiră în vase pomenile de moşi: pâine, brânză, ceapă verde şi rachiu. În ziua aceea, fata lui Vasile a lui Dumitru zăcea la pat bolnavă. Aproape că nu mai vorbea iar fierbinţeala îi ardea trupul. Oamenii ziceau că bântuiseră Ielele şi pe unii din sat îi pociră, altora le luară minţile. Înarmaţi cu pelin şi cu rugăciuni, fiecare îi aştepta pe Căluşari să-i ajute să se vindece de zânele cele rele şi de boli, iar Vasile mai mult decât toţi laolaltă. Soarele nu ajunsese la amiazi şi ceata de Căluşari apăruse la poarta lui. Gălăgioase, muierile se loveau una de alta, încercând să dea o mână de ajutor: una luă apă, alta, o pătură, luară apă, flori, usturoi. Vasile, distant, cu capul băgat în piept, îşi aduse copila în braţe, o aşeză pe pătură, în bătătură, şi o încredinţă Căluşarilor. Apoi făcu vreo zece paşi înapoi şi aşteptă. Tăcut. În curte intraseră 11 flăcăi, îmbrăcaţi în veşminte albe, cu cununi de pelin şi flori pe cap, cu beţe în mâini. La picioare aveau pinteni şi pe pulpe zurgălăi. „Halai şa – hap, hap/Hei la şa şi iar aşa!", începură ei să cânte în jurul fetei. Se adunau, făceau un cerc, un rând, din nou se adunau, săreau, dansând parcă în aer. Pământul era bătut straşnic cu picioarele, încât mă gândeam că vor să-l trezească din morţi. Asta şi făceau. Zguduiau duhurile pământului pentru ca ele să intre în copila slăbită şi s-o aducă în simţiri. Clopoţeii, beţele şi muzica făceau acelaşi lucru, zdruncinau pământul amorţit pentru a alunga Ielele. Unul dintre ei, mascat şi urât, se juca, făcea tot felul de giumbuşlucuri. Vătaful le spuse să joace mai repede şi mai repede iar căluşarii săreau, se încolăceau, se tăvăleau pe jos, aruncau beţele în aer, se ridicau şi iar se lăsau la pământ. În mijlocul lor, copila stătea cu faţa în sus, întinsă pe pătură, cu o oală cu apă la cap. Vătaful atinse un dansator cu steagul ce avea înfăşurat la vârf o legătură de usturoi, una de pelin şi un şnur roşu. Căluşarul atins căzu la pamânt pentru a lua asupra lui răul. Nu ştiu cât timp a trecut. Mi se părea că dansul nu se mai sfârşea, că aerul, oamenii, satul, căluşarii erau totuna cu jocul, clopoţeii şi hărmălaia din curte. Şi, dintr-o dată, zgomotul s-a topit. Căluşarii, storşi de joc, au spart oala de la creştetul fetei. Încet, ea îşi revine, întorcându-se parcă dintr-o altă lume, dintr-un somn straniu. Vasile străluci brusc. Faţa i se lumină, merse de-şi luă copilul din bătătură şi-l duse în casă. Soarele ardea la zenit. După ce fură omeniţi, căluşarii plecară către altă casă.

În ziua Înălţării, de Rusalii, oamenii-şi spun pe stradă  "Hristos S-a-nălţat!... Adevărat S-a-nălţat!". Ştiam acum că vorba asta nu este doar o formă de salut.

Împotriva Ielelor

Legendele spun că, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, caii n-au stat liniştiţi aşa cum fuseseră boii. Atunci Maica Domnului, zice-se, i-ar fi blestemat să nu fie sătui decât în ziua de Ispas (Rusalii), cum i se mai spune praznicului Înălţării. Ca urmare, acestei zile, joia din săptămâna a şasea de după Paşti, i s-a spus şi „Paştele Cailor”. Din această cauză, mulţi fac o anume analogie între ceremonialul Căluşarilor şi numele popular al sărbătorii. Însă, ritualul Căluşarilor nu are nicio legătură cu respectiva legendă, el fiind un obicei precreştin foarte vechi. Ştim doar că expresia  „la Paştele cailor” a ajuns să însemne nu „mai târziu” sau „altă dată”, ci „niciodată”, dar, iarăşi, fără nicio referire la jocul Căluşarilor. Dansul se practică timp de două-trei săptămâni, începând din Ziua Rusaliilor. În popor, Rusaliile sunt totuna cu Ielele, cu zânele rele. Acestea pot lua minţile oamenilor care cad într-un fel de transă, de semiconştienţă, ce nu poate fi vindecată de medici, ci doar de dansul Căluşarilor. Dimitrie Cantemir preciza în „Descrierea Moldovei” că, după ce Căluşarii joacă în jurul bolnavului culcat pe pământ, unul se lasă jos şi „îi suflă acestuia la ureche câteva cuvinte anume ticluite, poruncind bolii să iasă”. Dacă bolnavul nu se lecuieşte atunci, se zice că nu mai are scăpare. Ritualul durează zece zile, mai spune Cantemir, timp în care Căluşarii dorm numai sub streşini de biserici, pentru a fi apăraţi de Ielele răzbunătoare. Ceata de Căluşari este bine organizată şi ierarhizată. Din ea fac parte numai bărbaţi, 9 sau 11 membri, care-şi au rolul lor precis stabilit în grup: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Ei se strâng cu o săptămână înaintea Rusaliilor, în afara satului, la malul unei ape unde se leagă să respecte regulile cetei (o serie de norme morale, printre care şi abstinenţa sexuală). În timpul depunerii jurământului nicio altă persoană din afara grupului nu are voie să fie de faţă. Muzicanţii nu fac parte din ceată şi, ca atare, nu depun jurământ de credinţă. La sfârşitul perioadei ritualului, Căluşarii revin în locul în care au juruit, despodobesc steagul şi îl ingroapă într-un loc secret. Ceata se risipeşte în diferite direcţii, după care, mai târziu se întâlnesc în sat şi îşi reiau viaţa şi obiceiurile de zi cu zi. 

Căluşarii poartă la brâu pelin şi usturoi pentru a se proteja de Iele. Acestea se găsesc în traista Mutului, în vârful steagului, sunt mestecate în anumite momente ale ritualului de Căluşari sau vrăjite în timpul jocului împreună cu drobul de sare, odoleanul, avrameasa, frunzele de nuc, bozul - obiecte aflate pe masa din curtea gospodarului colindat. Se crede că ceata de Căluşari este benefică şi fetelor nemăritate şi femeilor sterpe, care au voie să intre în hora Căluşarilor. De asemeni, mamele îşi dau propriii copii în braţele Căluşarilor ca să fie voinici, isteţi, sănătoşi. Sunt multe de spus despre acest obicei uimitor de frumos, deoarece el diferă de la o zonă la alta ca formă, nu şi ca substanţă, însă.

Jocul Caluşarilor este întâlnit în toate provinciile dacoromane, dar şi în Macedonia. Unii spun că dansul şi-a pierdut în timp semnificaţia, devenind un act artistic plin de măiestrie. Deşi în mare parte, adevărată, teoria este subţire, deoarece ritmurile, trepidaţiile dansului au influenţe benefice asupra pământului şi spiritelor pe care le trezesc din somn. Aşa că, oriunde dansează, Căluşarii poartă cu ei veselie, entuziasm, farmec, vrajă şi o stare generală de bine. Tămăduitoare.

Maria Dobrescu
Text aparut in revista ”Prietenul albanezului”, nr.66/2007