Inger si demon sau lupta dintre meditatie si carnalitate

“Câtă luciditate, atâta dramă.” Pe Camil Petrescu l-a chinuit demonismul lucidităţii şi angelismul iubirii absolute. Prima o inhibă pe cealaltă, până la sufocare. Trăim într-o lume duală. Noi toţi suntem structuri duale.Yn-ul şi yang-ul din cultura chinezilor, sau colţurile întrepătrunse ale stelei lui David sau Solomon, ne mărturisesc caracterul dublu al fiinţei.

Preferăm demonicul pentru că e mai palpabil, mai carnal, mai visceral. Nu are prea multe nuanţe şi se epuizează mai rapid în materie. E exact ceea ce satisface momentul. Şi tocmai asta se trăieşte azi şi acum: momentul. Carpe diem nu are timp de cugetări deşarte care să-l scufunde nici în ceea ce a fost, nici în ceea ce va fi.

Îngerul e meditativ, contemplativ, pasiv şi suferind. Demonul e dinamic, agasant, progresiv şi carnal. Unul fără celălalt, aici în spaţiul mamei Geea, ar face întregul olog. Şi ologul ar iubi, dar n-ar simţi nimic, ar privi, dar n-ar vedea nimic, ar vorbi, dar nu s-ar auzi nimic. Aşa încât ne asumăm implacabil roluri demonice pe care le ducem cu perseverenţă până la capăt. Capătul nostru, nu al lor. Aşa… într-o speranţă fără vlagă, în deşertăciunea ei, că odată, într-o altă dată, ne vom lua revanşa faţă de noi înşine, găsind pe de-a-ntregul ceea ce am risipit într-un carpe diem al necunoaşterii.

Până atunci privim ploaia Draconidelor, fără a o vedea, într-o exaltare a informaţiilor eclectice, pentru sucirea demonică a minţilor obosite. Ni se promit finaluri catastrofic-apoteotice, reziduuri din memoria colectivă a unui repetabil Potop. Asistăm zilnic la ameninţarea  cu arderea pe rug, trăind parcă într-un perpetuu Ev Mediu, nu al istoriei, ci al vremurilor. Visăm astfel, într-o inexistentă constelaţie a efemeridelor care ne mistuie printr-o covârşitoare realitate, cum petrecem în delirul poftelor de orice.

Se uită definiv că dacă Dragoste nu e, nimic nu e. Iar Ea se mistuie în pasivitate pentru că îşi este sie însăşi egală. Nu concurează, nu vrea. Doar există. Şi atunci când există, îngerul poate striga, aşa, precum la Claudel Îngerul a strigat pe Maria. Doar atunci când există.

“Te iubesc!  era sa strige demonul în a lui noapte,/ Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;/ Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-si încovoaie/ Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte” ( Înger şi demon- Mihai Eminescu  - 1850 – 1889).

Cornel Petrescu