Mai discret, alteţă, mai discret…

Trăiască Regele în pace şi onor/ De ţară iubitor/ Şi-apărător de ţară. Mitologia revelată ne spune că regalitatea în forma ei genuină îşi trăgea esenţa din sfere celeste. Sângele albastru se pare că a curs prin venele unor celeşti ai căror descendenţi au fost iniţiatori ai omenirii în timpuri nemăsurabile. Cel puţin este una dintre teoriile lui Robert Charroux, cercetător şi scriitor francez (1909 – 1978).

Se pare că descendenţa regală s-a menţinut în virtutea acestei cutume, de a se păstra nealterată seminţia devină. Evident, timpul a transformat-o în teorie chiar şi în Evul Mediu, când sângele curgea în valuri pe la curţile regale în luptele fratricide pentru putere. Decapitările, cupele cu otravă, omorurile au fost atât de frecvente în spaţiul regalităţii terestre încât  n-au încetat nici astăzi prin casele monarhice care mai ţin cu dinţii de ceva care în mare măsura nu le mai aparţine: celestitatea. Dincolo de o incontestabilă şi admirativă nobleţe a prezenţei, se colcăie de intrigi, servicii amestecate, cluburi selecte care pun la cale un viitor sumbru, ranchiuni, uri şi „întâmplătoare” accidente.

Ce mai este regal într-o descendenţă pervertită asociată cu organizaţii ai căror membri plictisiţi de forţa banului pe care-l învârt cu extremă abilitate, îşi folosesc cu maxim cinism, puterea?

Revennons a nos mouttons. După abdicarea mai mult sau mai puţin forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, Brătianu şi Kogălniceanu au sperat şi au propus tronul României prinţului Filip I de Flandra, descendent al lui Napoleon al III-lea, care a refuzat însă, având speranţe la tronul Belgiei. Între timp, la Bucureşti, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Acesta  a ajuns onest în România, ce-i drept, dedicându-i-se. Era auster pentru că nu era avut. Avea sânge, dar nu şi avere, ceea ce nu este pe departe un păcat. Şi oricum România a fost un El Dorado pentru mulţi călcători sau călători ai spaţiului său, ce mai conta un rege de hrănit în plus la masă, sub a cărui domnie, România şi-a proclamat totuşi, independenţa. Au devenit legendare gulerele sale de la cămăşi pe care le întorcea şi luminile palatului regal care se stingeau la ora 10 seara, spre disperarea boierilor autohtoni în care exulta cheful petrecerilor.

Ce a urmat după, istoria contemporană a României consemnează în tratatele sale.

Dincolo de respectul generalizat pentru o celestitate de foarte mult timp alterată, pentru regalitate, în general, de ce suntem mitraliaţi în ultima vreme cu personaje uneori uşor desuete, alteori uşor histrionice care-şi doresc expunerea publică, nu la teatru, ci în Parlament?

Oare de ce se folosesc descendenţii direcţi şi prin alianţă, de încă prezenţa ultimului monarh al României, la o venerabilă vârstă, de altfel, pentru a-şi face simţită existenţa într-un anumit spaţiu obscur şi ocult al turbionului în care se doreşte a fi trasă pe roată această biată ţară, unde cândva, un strămoş al Majestăţii sale Margareta, Carol I, venise, cum am spus sărac, dar onest. Cât pentru alteţa sa, Duda… repertoriul pare să nu-l mai încapă… Noroc cu televiziunile astea… Portul hlamidei nu include şi rasa, nebunilor de curte fiindu-le îngăduit adevărul, nu manţocăraia, de-aia purtau cipilica aia cu ciucuri coloraţi. Iar dacă e angajat cu carte de muncă, de ce trebuie să ştim şi noi? Mai discret, alteţă, mai discret… că în teatrele patriei postul sufleurului a fost blocat. Din lipsă de fonduri.

Cornel Petrescu