Tema saptamanii: Omului, fie el şi nou, a început să-i fie foame

Trăim decenii de împliniri măreţe. Chestia cu munca şi avântul care subiectivau următorul vers a picat, însă pentru omul nou ce se dorea construit pentru epocile post aurifere, traseul celor două decenii pe care le-am străbătut a fost pe deplin de împliniri măreţe. Un deplin cantitativ, în care se pare că aurul metaforic al glorioşilor ani ‘80 s-a revărsat la propriu în buzunare, bănci, visterii personale.

Şi atunci cine şi cum tânjeşte după tinereţea irosită pe la cozi fără capăt, pentru ceva de mâncare, după apartamentele transformate iarna în igluuri, după o ideologie încremenită într-o iluzie menită să scarpine doi sfertodocţi în orgoliile exacerbate de frustrarea ignoranţei.

Iar aceste realităţi n-ar fi fost atât de grave dacă neamul nostru românesc n-ar fi fost reprezentat de personajul lui Petre Petre din Răscoala lui Rebreanu, care odată violându-şi moşieriţa simte că prin împreunarea instinctelor, egalitatea în drepturi, libertăţ , statut, creier şi sânge, este îndeplinită.

Aşa au apărut îngrozitoarele fenomene Piteşti şi Canal. Omul vechi a murit. A fost exterminat pentru că gândea, avea rasă, avea şcoală (făcută pe bune, în ducatul intelectual al unor profesori care, la rândul lor, au umplut temniţele pentru banalul motiv că aveau deprinderea de a şti, gândind întru studiu).

Ei bine, atunci când omul păcii a scris o nouă carte, ceea ce nu era prea dificil având la îndemână un aparat represiv bine susţinut de mulţimi de Petre Petre, s-a instaurat cătinel domnia dictaturii. Şi culmea că descendenţilor personajului rebrenian le pria de minune. Atunci nimeni nu prea a mai avut acuitatea verbului invectiv fiindcă puşcăriile se umpluseră cu deţinuţi politici care pe rând au cedat fizic. Cei timizi doar pentru moment, dar cu oftica răzbunării de la 1907 au luat locul rând pe rând celor dispăruţi, într-un social nou creat, sub un soare ce emana a comunism de la Răsărit, evident.

Bulversarea s-a reinstalat, când omului, fie el şi nou, a început să-i fie foame. Fusese desprins astfel din sânul vetrei sale unde tot mai găsea ceva să-i ostoiască lihnirea şi adus în miezul unui ev aprins unde i se băga obstinant în cap de la şoimii patriei până la bravul secretar de partid, că nu se pot inventa zilnic atâtea superlative cât pot înghiţi pe oră tovarăşul şi tovarăşa la o singură Plenară. Cetăţeanul României Socialiste a târâit-o aşa până au venit nişte unii care la acel moment hotărau începuturile noii ordini mondiale şi i-au spus că e Revoluţie, deci va avea din nou de mâncare, de vorbit şi… de alte alea, la liber.

Omul s-a bucurat peste poate, unii au şi murit de atâta bucurie, considerând că momentul le merită obolul. De 20 de ani ne privesc încremeniţi în cimitirul acela mic de la Eroii Revoluţiei şi nu că au pierdut cine ştie ce, dar fiecare şi-a pierdut propriile trăiri pe care le-ar fi experimentat în aceşti ani, propriile iubiri, bucurii eşecuri, sentimente, de fapt viaţa.

Şi toate acestea pentru ca trăitorii rămaşi, să vadă sub ochii lor cum ca într-o buclă temporală istoria îşi toarce acelaşi fir pe care încă nu a reuşit să-l depene. Oare până când?

Nicolae Iorga spunea că un popor care nu-şi cunoaşte istoria va fi dator s-o repete. Aşa încât poveştile cu revoluţii gen `48, au generat la noi Caţavenci, Brânzoveneşti, Farfurizi şi mai ales destui Agamemnoni Dandanache care ne-au reîntors cu  amăgitoare perversitate de unde plecarăm acum 20 de ani. Şi parcă nici Ceauşeştii nu erau chiar aşa de ingraţi. Erau chiar uşor binevoitori, uşor docţi, uşor umani, uşor de tot… Din nefericire anturajele lor vaste au născut pui vii şi i-au hrănit cu lapte. Pui care astăzi muşcă din ceea ce a mai rămas încă viu în acest neam de o tristeţe a istoriei sale (cele adevărate), pe care doar legende sau balade ale unei îndepărtate viitorimi o vor tângui până la un alt şi nou final. (Foto: eyeswideshut.ro)

Cornel Petrescu