Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/optimalm/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/optimalm/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/optimalm/lib/db/db.lib.php on line 256
Optimal Media - Giurgiu 1445<br>Vlad Dracu– burgunzii si Vlad Tepes?
Optimal Media
Mugur Isarescu votat pentru al 7-lea mandat consecutiv la șefia BNR  |   Favorizarea unor segmente duce la scindări și mai mari, de Dan Hașdean  |   Maia Sandu s-a întâlnit cu Comisarul Johannes Hahn  |   MAE/Alertă de călătorie/Republica Elenă – Actualizare regiuni cu risc de incendii  |   Carmen DAN a avut o întâlnire de lucru cu Andrei NĂSTASE, ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova   |  
  Dosare istorice
28.08.2010

Giurgiu 1445
Vlad Dracu– burgunzii si Vlad Tepes?



Intrată sub stăpânire otomană în anul 1420, cetatea Giurgiului a fost recuperată de către români – pentru o scurtă perioadă de timp, în timpul lui Dan al II-lea, după care a revenit sub turci în timpul lui Alexandru Aldea (1431-1436) „care se umileşte la situaţia unui adevărat vasal, cu omagiu şi steag de domnie".(1) Cert este că în anul 1438 se afla din nou sub turci, din moment ce sultanul Murad al II-lea (1421-1451), care – împreună cu sârbii şi cu Vlad Dracul – a atacat (în acest an) Banatul şi Transilvania. La întoarcere, el a trecut prin Braşov, a traversat Carpaţii Meridionali, după care „a ajuns la cetatea de la Giurgiu şi trecu Dunărea chiar prin dreptul acestei cetăţi" (2). Cronicarul Mustafa Ali (sfârşit de secol XVI – început de secol XVII) arată că sultanul a construit (reparat n.ns.) cetatea Giurgiului. După ce „a numit acolo comandant şi oameni viteji s-a întors în capitala Adrianopol unde şi-a petrecut timpul cu desfătări". (3) Repararea cetăţii de către Murad al II-lea a fost o acţiune necesară, de ordin strategic şi militar, ţinând cont că prin stăpânirea ei se controlau principalele drumuri comerciale care coborau în peninsula Balcanică şi făceau legătura cu Asia Mică.


Din acest moment, ca de altfel încă din vremea lui Mihai I (1418-1420), „scuturarea jugului turcesc impunea neapărat cucerirea Giurgiului de români şi pierderea lui însemna restabilirea suveranităţii turceşti în ţară". (4) În acest context se înscrie voievodul Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) care, ajutat de oştile lui Iancu de Hunedoara şi de cavalerii burgunzi, a reuşit să elibereze Giurgiu la sfârşitul lui august 1445.


Această reuşită s-a realizat în condiţiile generate de înfrângerea oştilor creştine la Varna (10 noiembrie 1444) şi a răspândirii zvonului că regele Poloniei Vladislav al VI-lea (1434-1444) şi al Ungariei (1440-1444) nu ar fi murit în timpul luptelor, ci ar fi prizonier la turci şi s-ar afla închis în una dintre cetăţile turceşti de pe cursul inferior al Dunării.


Pentru eliberarea acestuia flota burgundă, trimisă în ajutorul creştinilor înainte de Vrana (dar fără să poată împiedica trecerea oştilor otomane din Asia Mică în Europa), condusă de cavalerul burgund Walerand de Wavrin şi de cardinalul Francesco Condolmieri, a ridicat ancora din portul Constantinopol (unde se adăpostise pentru iernat), la sfârşitul lunii martie 1445 şi, după ce s-a aprovizionat la Mesembrio şi Mangalia, a reuşit să ajungă în faţa Chiliei după ce a pătruns prin gurile Dunării.


Puţine sunt momentele din istoria cetăţii Giurgiului atât de bine descrise cum este episodul din 1445. Acest lucru îl datorăm cavalerului Walerand de Wavrin (născut la începutul secolului al XV-lea şi mort după 1469), fost consilier şi şambelan al ducelui Burgundiei Filip cel Bun, care a povestit faptele sale de arme unchiului său, cronicarul Johan de Wavrin. Publicate pentru prima dată la Paris, în perioada 1858-1863, ultima lor parte reprezintă „… un izvor de valoare incontestabilă atât în relatarea luptelor şi a împrejurărilor locale, cât şi în descrierea cetăţilor dunărene. Informaţiile sunt destul de variate, atât cu privire la raporturile dintre cruciaţi şi localnici, cât şi la bogăţiile ţării şi la obiceiurile locale" (5)


Ţinta expediţiei o reprezenta cetatea Turnu (astăzi Turnu-Mgurele) unde trebuia să se întâlnească de Sfânta Marie Mică (8 septembrie 1445), cu oştile lui Iancu de Hunedoara, fiind ajutat de Vlad Dracul cu oştile Ţării Româneşti, pe uscat, de la Brăila în amonte. După cucerirea cetăţii Turtucaia, Wavrin a fost înştiinţat de Vlad Dracul că „la o zi de drum navigabil cu vânt prielnic de la acel loc se află o cetate de patru ori mai mare decât castelul Turcan (Turtucaia, n.ns.) într-o insulă mare şi care se numea Giurgiu (Giorgio). Şi se putea merge până acolo, pentru a o împresura sau a o lua cu asalt, fără vreo primejdie din partea turcilor". (6) Cardinalul Condolmieri este de acord „să împresoare şi să cucerească acea cetate a Giurgiului", cu atât mai mult cu cât „domnul românilor pusese să fie aduse două bombarde mari", precizând, în acelaşi timp, „că pentru a conduce galerele pe fluviu, le va oferi 40-50 vase, numite manocques, care sunt dintr-o bucată, ca o troacă de porci, lungi şi strâmte (monoxile, n. ns.), încăpând în ele mulţi români, într-una mai mulţi, într-alta mai puţini". (7) Trebuie să mai adăugăm că Vlad Dracul, la sfârşitul lui iulie 1445, „a făgăduit căpitanului (cavalerului, n. ns.) să-i dea destul grâu şi destule care pentru oamenii săi, deoarece ei păstraseră ţara netulburată în timpul secerişului, astfel că turcii nu o cutreieraseră".


Cu aceste promisiuni, transpuse în fapte, şi însoţit de fiul voievodului român (Mircea sau viitorul Vlad Ţepeş – ultimul având atunci în jur de 14 ani) cavalerul Wavrin a ajuns a doua zi „în insula Giurgiului, unde era o cetate foarte puternică, pătrată, cu patru laturi lungi de zid şi la colţul fiecărei laturi era câte un turn foarte mare, cu totul pătrat şi cel mai mic din aceste turnuri era mai mare şi mai puternic decât turnul castelului Turcan, şi tot astfel întărit cu gherete şi galerii de lemn", probabil anticorpuri de lemn, cerdace de apărare construite mai ales în dreptul porţilor şi ieşindurilor, în care se ascundeau apărătorii unui turn. (8) „Şi erau înspre râu două mici parapete de zid, care porneau de la cetate, ajungând până la acel râu (braţ al Dunării – Kama, n. ns.) şi la capetele lor erau de asemenea două turnuri tot aşa de întărite cu galerii ca şi celelalte". (9)


În momentul în care cruciaţii burgunzi şi românii care îi însoţiseră pe Dunăre în monoxile au coborât pe ţărmul Dunării, turcii din garnizoană (aproximativ 300 de militari) „se avântă năvălind, în foarte bune dispoziţii (organizare, n. ns.), spre tabăra românilor, unde ei răniră mai mulţi la început, dar, la urmă, românii cu străşnicie i-au împins în cetatea lor", unde s-au baricadat. Acesta este momentul în care „seniorul Wavrin şi cei din galere făcură sfat, chibzuind împreună cum ar putea să dea asaltul şi să se apropie de castel (cetate, n. ns.). Se întâmplă ca ei să găsească în insula aceasta mai multe cărucioare (căruţe, n. ns.) cu patru roate, după care se hotărâră să facă grămezi mari de lemne pe care le puneau pe căruţe legate cu furci mari de lemn; şi încă mai erau în jurul acela care şi alte grămezi gata şi atunci, împingând aceste care astfel înarmate înaintea lor, după care ei se ascundeau foarte bine, se apropiară atunci de cetate până la marginea şanţurilor". (10) Apropierea cruciaţilor şi a românilor până lângă ziduri se explică prin faptul că acţiunea s-a desfăşurat la sfârşitul lunii august, perioada august-noiembrie fiind perioada în care Dunărea are cel mai mic nivel, motiv pentru care braţul Dunării care apăra cetatea dinspre nord era secat. La fel va proceda şi Mihai Viteazul în octombrie 1595.


Urmare manevrei de mai sus arbaletrierii, puşcaşii şi arcaşii creştini puteau să se apere împotriva celor din gherete (parapete) care nu puteau arunca decât pietre cu praştiile, în condiţiile în care nu mai puteau folosi armele de foc deoarece turnurile şi zidurile nu aveau deschizături în partea de jos, apărarea putându-se face numai de pe creneluri, aflate la o înălţime de opt metri.


În spatele căruţelor încărcate cu lemne şi care îi protejau, asediatorii au început a săpa şanţuri adânci în vreme ce se „dădu porunca să se îndrepte toate tunurile din galere împotriva construcţiilor din lemn, turnurilor şi zidurilor". Chiar în acea noapte a fost coborâtă bombarda din galera lui Wavrin târâtă pe tălpi de lemn, de mai mulţi oameni, până în faţa cetăţii. „Noaptea se luară astfel toate măsurile pregătitoare pentru a începe bombardarea a doua zi, în revărsatul zorilor, spunând tunarilor să ţintească între turn şi zid". (11)


Bombardamentul (primul din istoria cetăţii) a început a doua zi, de dimineaţă şi s-a efectuat cu ghiulele din piatră de Brabant, uşoară şi moale. Lovind între zid şi turn ghiulelele s-au spart într-un puternic nor de pulbere „căci nu se mai putea vedea nici turn nici zid", motiv pentru care s-a crezut că ghiulelele au străpuns locul în care au lovit. „Când s-a risipit norul de praf s-a văzut între turn şi zid o mare crăpătură. Atunci s-a crezut lucru sigur că piatra fusese pricina". (12) 


Realitatea a fost repede sesizată de Wavrin deoarece „mai degrabă turnul îşi luase despicătura de când fusese zidit şi se depărtase de latura zidului; căci tuspatru turnurile erau masive, mai bine de 24 picioare înălţime (8 metri)”. (13) De aceeaşi părere a fost şi Vlad Dracul, care a pus să se încarce din nou bombarda pentru a bate turnul în prezenţa sa, fiind convins că ghiulelele au făcut spărtură, de acord fiind cu acest lucru şi cavalerul Wavrin numai că acesta, fiind ora prânzului şi nemâncând încă nimic, a spus lui Vlad Dracul: „Eu las bombarda şi pe tunari la porunca voastră, puteţi să bombardaţi după plac, căci eu merg să prânzesc la galera mea". (14)


Trăind sub impresia că spărtura se măreşte, pe măsură ce se înteţeşte bombardamentul desfăşurat sub comanda sa, Vlad Dracul a mai încercat o lovitură cu o ghiulea mai mare, reuşind în cele din urmă să spargă bombarda şi să piardă trei cavaleri cruciaţi, cu toate încercările zadarnice ale acestora de a o repara. Dându-şi seama de ineficacitatea loviturilor, Wavrin ajunge la concluzia că „fiecare să facă crosnii (grămezi, n. ns.) de crăci, cât va putea, care să fie aruncate, la adăpost de vânt, pe ziduri şi turnuri, cât se poate de sus, apoi să arunce focul înăuntru (între lemne, n. ns.) pentru a incendia cetatea". (15) Vlad Dracul a fost şi el de acord cu acest plan, cu atât mai mult cu cât el determinase cucerirea cetăţii Turtucaia.


Lemnele şi legăturile de crăci adunate au fost aruncate la picioarele unui zid şi ale unui turn, cât s-a putut mai sus. Plecând să aducă alte legături de crăci, turcii „se aruncară singuri în braţele morţii, scoborând cu frânghii coşuri pline cu jăratec peste lemnele aruncate lângă ziduri". A fost o mare greşeală tactică făcută de comandantul garnizoanei, întrucât jăratecul trebuia aruncat de la început când s-au aruncat primele lemne. Dacă ar fi făcut acest lucru, cetatea nu ar fi putut fi ocupată de cruciaţi şi români prin incendiere, deoarece lemnele ar fi ars şi s-ar fi consumat până ce aceştia ar fi adus altele. Prin jăratecul aruncat, prea târziu, „focul se încinse aşa de tare în lemnărie, încât se înălţă până la balconaşele de lemn care se aprinseră. Prin ele focul înaintă şi ţâşni înăuntrul castelului şi la turnurile cu acoperiş de lemn, întinzându-se cât n-ar fi bănuit turcii". (16)


Cu toată silinţa turcilor de a stinge focul cu ajutorul apei scoasă din „subterane tainice", subaşul (comandantul garnizoanei) şi-a dat seama că nu mai are nici un rost să opună rezistenţă, situaţie în care puteau fi omorâţi sau luaţi prizonieri. De aceea a obţinut de la Vlad Dracul permisiunea de a părăsi cetatea şi să treacă la nord de Dunăre cu soldaţii săi şi „puţinele lucruri ce aveau", urmând ca, în schimb, să-i predea „cetatea întreagă nevătămată". Având încredere în cuvântul lui Vlad Dracul, subaşul – aşa cum se vedea în finalul acestui episod, avea să facă a doua sa mare greşeală, ultima şi fatală.


O dată încheiată înţelegerea, voievodul Ţării Româneşti s-a îndreptat rapid spre cruciaţi cerându-le: „Pentru Dumnezeu, lăsaţi să se stingă focul, pentru ca cetatea mea să nu fie arsă, căci ea este cea mai puternică cetate care se află pe Dunăre şi care ar putea să facă cel mai mare rău tuturor creştinilor de pe aici, dacă ea ar fi în mâinile turcilor. Căci atunci când turcii vor să facă incursiuni în Ţara Românească sau în Transilvania, ei trec împreună cu caii lor pe această insulă de aici şi pe podul castelului care este pe braţul râului ce pătrunde în Ţara Românească. Şi cu ei cutrieră toată ţara şi cără cu ei pe acolo (pe la Giurgiu, n. ns.) tot ce au prădat", pentru ca în final să folosească următorul argument: „Dacă pot recăpăta cetatea mea întreagă, pe care a făcut-o tatăl meu (Mircea cel Bătrân, n. ns.), femeile din Valahia, numai cu furcile lor, sunt în stare să recucerească Grecia". (17) Cu toate că argumentele sale nu au fost luate în serios de toţi cruciaţii „cardinalul comandă ca să se stingă focul şi cetatea să se dea Domnului Valahiei, care fu foarte vesel".


Revenită voievodului Vlad Dracul, după eliberarea de sub dominaţia otomană, cetatea Giurgiului a cunoscut, pentru o scurtă perioadă de timp, o nouă fază a existenţei sale. Slăbită, în urma asediului şi bombardamentului cruciaţilor, cu suprastructura din lemn distrusă prin incendiere, ea a necesitat măsuri urgente de refacere. Numai astfel se poate explica scrisoarea, din septembrie 1445, trimisă de Vlad Dracul pârgarilor oraşului Braşov prin care acesta solicita ajutor pentru refacere, cerând – printre altele – şi două puşti (bombarde). În concepţia domnului Ţării Româneşti acest sprijin era normal şi firesc din moment ce „ea este tăria şi a noastră şi a voastră şi a tuturor creştinilor". (18) Lipsa documentelor pentru această perioadă nu ne permite să urmărim „efortul depus de voievod pentru întărirea cetăţii, de aceea nu putem fi siguri dacă el s-a şi concretizat". (19) Ceea ce ştim însă este că aici trebuia să sosească armament de la Braşov: „Să ne ajutaţi cu arcuri şi cu săgeţi şi cu puşti şi să ne daţi silitră, ca să facem praf şi să-l aşezăm în cetate". (20)


Anul 1445 are o semnificaţie aparte în istoria naţională a poporului nostru deoarece, pentru prima dată, la Giurgiu, a fost folosită artileria în istoria militară a poporului român. (21) 


Anterior anului 1449, probabil după moartea năprasnică a lui Vlad Dracul în codrii de la Bălteni, ucis din ordinul lui Iancu de Hunedoara, Giurgiu a revenit stăpânirii otomane, din moment ce cronicarii turci menţionează: "Beilerbeiul Karaaja – bei, mergând cu oastea rumeliotă a reparat cetatea Giurgiului" (22), precum şi faptul că sultanul "a pus să se facă pentru a doua oară cetatea Giurgiu". (23) Prima informaţie aparţine lui Orudj Binadil şi se referă la anul 1449 când beglerbegul Rumeliei şi-a aşezat tabăra la Giurgiu şi a ordonat repararea ei, în vreme ce a doua informaţie, aparţinând lui Hagi Lüfti – paşa trebuie înţeleasă sub forma că sultanul a întărit cetatea care a avut de suferit în urma campaniei din 1445.


Nu putem încheia prezenţa lui Vlad Dracul la Giurgiu, în august 1445, fără a prezenta modul în care s-a încheiat înţelegerea pe care a avut-o cu subaşul cetăţii, din momentul în care acesta, însoţit de soldaţii săi, a


părăsit cetatea, despre subaş spunând anterior că a făcut două mari greşeli: prima când a dat prea târziu foc lemnelor strânse de asediatori la baza zidului şi a doua când a crezut în cuvântul lui Vlad Dracul. Prima poate fi înţeleasă ca o greşeală de tactică, dar a doua nu trebuia să o facă pentru că el mai greşise în 1442 faţă de voievodul român „căci el este acela care l-a trădat şi care, cu salv-conductul sultanului l-a făcut să meargă la acel sultan şi apoi l-a dus prizonier, în castelul de la Galipoli unde l-a ţinut multă vreme cu picioarele ferecate în lanţuri". (24) Din această cauză cavalerul Wavrin a trebuit să îl lase pe fiul lui Vlad Dracul să treacă la sud de Dunăre, pe urmele subaşului „la vreo două leghe" mai departe, pentru a întinde turcilor o cursă. „Aşadar turcii, după ce au trecut apa, au încălecat pe caii lor pentru a-şi urma drumul. Dar ei nu au ajuns departe, că i-a prins în cursă pe neaşteptate acel fiu al domnului Ţării Româneşti şi i-a ucis pe toţi. Şi subaşul însuşi care îl trădase pe tatăl lui, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adus viu înaintea lui; acestuia (turcului, n. ns.) după ce i-a amintit trădarea sa, i-a tăiat capul cu mâna sa. Şi îndată ce românii despuiau pe acei turci, i-au înşirat goi pe malul apei şi era o privelişte cruntă pentru cei din galere, când au trecut prin faţa lor".


Ecoul victoriei de la Giurgiu a ajuns şi la Turnu unde turcii, ştiind ce a fost la Giurgiu, „au dat foc cetăţii şi întregului sat, apoi au luat-o la fugă". Mult mai puternic a fost însă ecoul la sud de Dunăre unde numeroşi bulgari – împreună cu femeile, copiii şi întreaga lor avere – au înştiinţat pe Vlad Dracul că vor să treacă la nord de fluviu „rugându-se pentru slava lui Dumnezeu să-i primească"; cum turcii atacau pe aceşti bulgari, voievodul a trimis peste Dunăre 4.000 de soldaţi, turcii luând-o la fugă". Şi acei bulgari s-au supus domnului Ţării Româneşti, rugându-l smerit „să binevoiască să-i ajute să treacă Dunărea şi să le dea sau dăruiască un loc în ţara sa unde să locuiască. Atunci domnul Ţării Româneşti care avea o ţară mare şi încăpătoare şi cu mai puţin popor în acele regiuni de margine, le-a încuviinţat cu dragă inimă cererea, primindu-i cu dăruire ca supuşi ai săi". (25)


Bine zice cavalerul Wavrin „cu dragă inimă", dar nu avea de unde să ştie că asemenea mari inimi aveau să aibă şi „Vlad Ţepeş şi marele viteaz Mihai şi alţi domni şi voievozi români; aceeaşi inimă creştin-românească a permis sud-dunărenilor să se aşeze în ţara noastră la sfârşitul deceniului trei al secolului XIX, să primească pământ şi să fie scutiţi integral, sau parţial, de impozite timp de zece ani. Aceeaşi inimă mare a permis apariţia marelui revoluţionar bulgar Hristo Botev care a pornit lupta antiotomană, în primăvara anului 1876, îmbarcându-se pe o navă austriacă la Giurgiu; această inimă poate fi documentată astăzi, în numeroase localităţi vlăscene, dintre care amintim numai: Bila, Vărăşti şi Valea Dragului". (26) 


Prof. Ancu Damian




1
N.A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiu, p. 500; CA, p. 148; PAUL CERNOVODEANU, Cetatea Giurgiului, p. 80.




2 AUREL DECEI, Două documente turceşti, p. 171; CA, p. 148.




3 Cronici turceşti, I, p. 348.




4 N.A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiului, p. 500.




5 Călători străini, I, p. 98-100; N. A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiului, p. 512-520; NICOLAE IORGA, Cronica lui Wawrin şi românii, în BCM, an VI, (1927); PAUL CERNOVODEANU, Cetatea Giurgiului, p. 80-84.




6 Călători străini, I, p. 101.




7 Ibidem, N. A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiului, p. 513.




8 Ibidem, p. 514; RADU ROSETTI, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul secolului al XVII-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1947, p. 97-98; PAUL CERNOVODEANU, Cetatea Giurgiului, p. 81.




9 Călători străini, I, p. 101, 102.




10 Ibidem, p. 104-105; N.A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiului, p. 515.




11 Ibidem, ANCU DAMIAN, ION BĂLAN Giurgiu – momente istorice, p. 25-26.




12 Călători străini, I, p. 104.




13 N.A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiului, p. 515-516.




14 Ibidem, p. 516.




15 Ibidem, p. 517.




16 Ibidem, p. 518.




17 Călători străini, I, p. 108-109. El spunea că “nu era piatră în această cetate care să nu-l fi costat pe tatăl său un bolovan de sare, care se scoate din stânci în ţara Valahiei cum se scoate la noi pietrişul din carieră”.




18 PAUL CERNOVODEANU, Cetatea Giurgiului, p. 84; CA, p. 153.




19 Ibidem.




20 Ibidem.




21 Istoria României în date, coordonator Constantin C. Giurescu, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 94.




22 Cronici turceşti, I. P. 58.




23 Ibidem, p. 243; N. A. CONSTANTINESCU, Cetatea Giurgiului, p. 501; PAUL CERNOVODEANU, Cetatea Giurgiului, p. 94.




24 Călători străini, I, p. 110.




25 Ibidem, p. 112.




26 Ancu Damian, Dreptate în Vlaşca, în „Vlaşca” , an III (1992), nr. 95.


captcha reîncarcă imaginea

Categorii
Actualitate
Politic
Economic
Social
Optimal Antidrog
Actualitatea Europeana
Stiri interne
Justitie & Afaceri Interne
Externe
Apărare
Administratie
Prim plan
Reportaj
Accente
Sănătate
Opinii
Cultură, educaţie
Media, publicitate
Derapaje
Campanii sociale
Sport/Turism
Romania asa cum este
Dosare istorice
Divertisment
Filme
Filmulete haioase
Joburi
Romanii de pretutindeni
Student Press
Spoturi antidrog
Timp liber
Stiri ultima ora
Muntenegru – Temperaturi ridicate și risc incendii de vegetație (3 iulie 2019)
Ministerul Afacerilor Externe informează cetățenii români care se află, tranzitează sau doresc să călătorească în Muntenegru că Institutul local de Hidromoteorologie și seismologie a prognozat temperaturi extreme pentru perioada următoare, pe fondul cărora s-ar putea produce incendii de vegetație.
Abonare Newsletter
Nume:
E-mail:

PRODUCTII VIDEO ALE COMPANIEI OPTIMAL MEDIA SOLUTION Tel. comanda: 0722344124, e-mail: redactie@optimalmedia.ro

Acasa Companie Editoriale Publicaţii Martor Ocular Redacţie Contact
Actualizat:Zilnic, ISSN 2069 – 0045
Continutul acestui site este proprietatea Optimal Media Solution.
Este interzisa republicarea sau redistribuirea continutului fara mentionarea sursei.